EVS - Echoes of Europe

Tradycje i zwyczaje związane z życiem człowieka

Ciprian — Tue, 25 Feb 2014 16:25:07 GMT

Narodziny dziecka i chrzest

Pierwszym i najważniejszym wydarzeniem w życiu człowieka są jego narodziny. Na całym świecie, narodziny miały szczególne znaczenie, więc ludzie chronili zwyczaj, w którym bierze udział rodzina i cała społeczność. Jest wiele tradycji, które zostały utracone w miarę upływu czasu, ale nadal istnieją tradycje i zwyczaje, które są skrupulatnie przestrzegane.

W Rumunii uważa się, że domy bez dzieci są puste. Dzieci były uważane za duchowe bogactwo rodziny i za jej społeczne spełnienie, nowożeńcy osiągali status ludzi na właściwej pozycji, dopiero po tym jak stali się rodzicami.

Kobieta w ciąży i jej dziecko mają opiekuna w postaci Maryi Panny. Osobą, która przeprowadzała rytuał związany z narodzinami i chrztem była położna. Od momentu, kiedy położna została wezwana do pomocy, jej słowo stawało się prawem dla kobiety ciężarnej i jej rodziny.

Tradycyjnie kobietom ciężarnym nie pozwalano ciężko pracować, zalecano nosić wygodne obuwie i ubranie, nie zalecano pić alkoholu, nie wolno im było dać się zaskoczyć, by nie urodzić przestraszonego dziecka, nie wolno im było kraść kwiatów lub innych rzeczy, bo to pozostawało w postaci znamienia na ciele dziecka, nie wolno im było uderzać psów i kotów, aby nie urodzić owłosionego dziecka.

Istniały zakazy w odniesieniu do żywności, zalecane było: by nie jeść mięsa koziego czy drobiowego, by nie urodzić dziecka z "gęsią skórką", by nie jeść ryby od imienin Ignaca (20 grudnia) aż do Bożego Narodzenia – by nie urodzić martwego dziecka, zalecano podawać jedzenie, na które kobieta w ciąży miała ochotę, aby nie poroniła, i by dać pierwszy owoc z drzewa kobiecie w ciąży, aby to drzewo było pełne owoców.

Aby mieć łatwy poród, kobieta w ciąży nie powinna pozostawać w jednym miejscu i nie powinna pracować, aby nie urodzić dziecka, które będzie musiało bardzo ciężko pracować. Wcześniej, rodzice dziecka przygotowują wszystko, co jest potrzebne: ubranka, wanienkę, kołyskę itp.

Do niedawna, podczas porodu kobiety wspomagane były przez położne, przez kobiety biegłe w obrzędach związanych z narodzinami. Położna była czasami uważana za członka rodziny. Położnym podarowywano produkty gospodarstwa domowego, takie jak: mięso, jaja, mleko i produkty mleczne, itp. i bardzo rzadko pieniądze.

Kiedy kobieta zaczynała rodzić, wzywano położną. Wszyscy członkowie rodziny czekali w innym pomieszczeniu lub na zewnątrz i modlili się o łatwy przebieg porodu.

Położna była osobą, która udzielała pierwszej pomocy dziecku: ona przecinała pępowinę i pierwszy raz je kąpała.

Tradycyjnie, w pierwszej kąpieli noworodków umieszczano:

Bazylię: być atrakcyjną, zwłaszcza jeśli dotyczyło to dziewczynki,
Mleko: by mieć białą i miękką skórę,
Pszenicę: by być uczciwym,
Koperek: by być lubianym jak koperek w kuchni,
Miętę i rumianek: by rosnąć z łatwością i być zdrowym,
Główki maku: by dobrze spać,
Nasiona konopi: by szybko rosnąć,
Pióra: by być lekkimi jak one,
Płatki róż: by mieć piękno róż,
Wodę święconą: by być czystym i bezpiecznym,
Jaja: by być zdrowym i pełnym jak jajko, które musi pozostać w całości, by matka umieściła je w kąpieli następnego dnia,
Srebrne monety: aby mieć życie pełne obfitości.

Po kąpieli położna wyjmuje pieniądze z wanienki i idzie wylać wodę na korzenie jabłoni lub gruszy, żeby nowo narodzone dziecko rosło piękne i zdrowe jak to drzewo.

Istnieje tradycja, że rodzice zawiązują czerwony sznureczek lub wstążkę noworodkom, aby były chronione przed złym urokiem.

Uważa się, że po porodzie kobieta jest w okresie połogu przez sześć do ośmiu tygodni, gdy kapłan odmawia oczyszczającą modlitwę w kościele. W związku z tym nie wolno jej chodzić do kościoła lub do pracy.

Każda osoba, która wchodzi do domu powinna zostawić pieniądze lub prezenty „dla dobrego snu dziecka”.

Chrzest jest szczególnie ważny dla Rumunów, jest obrzędem, bez którego nie można sobie wyobrazić ludzkiego istnienia.

Chrześcijańskie imię dziecka jest wybierane przed jego narodzeniem. Jeśli dziecko zachorowało, rodzice zmieniali jego imię, ten zwyczaj został jednak utracony.

W Kościele prawosławnym chrzest jest przyjmowany w 40 dni od porodu. Rodzicami chrzestnymi są ci, którzy gwarantują dziecku wiarę. Po chrzcie rodzice chrzestni powierzają dziecko rodzicom. Rodzice chrzestni są uważani za duchowych rodziców dziecka.

Podczas chrztu, dziecko jest zanurzane w chrzcielnicy z wodą. W tym względzie należy przypomnieć chrzest Chrystusa w Jordanie. Woda jest jednym ze sposobów oczyszczania, wraz z ogniem i ziemią.

Ostatni element chrztu polega na podaniu przez księdza zapalonej świecy ojcu chrzestnemu, ksiądz mówi: "Weź zapaloną świecę i zachowuj słuszność chrztu: przestrzegaj przykazań Bożych, że kiedy Pan przyjdzie na ślub, będziesz mógł Go powitać wraz ze wszystkimi świętymi niebiańskiej uczty, i żyć wiecznie".

Akt ten można wytłumaczyć słowami św. Pawła: "Albowiem byliście ciemnością, lecz teraz jesteście światłością w Panu: postępujcie jak dzieci światłości" (List św. Pawła do Efezjan V, 8). Chrzest kończy się błogosławieństwem: "Idź w pokoju, a Pan będzie z tobą".

Po chrzcie odbywa się uczta na jego cześć, na którą zapraszani są chrzestni, krewni, sąsiedzi i przyjaciele.

Zwyczaje związane z narodzinami kończą się wraz z cięcie pasm włosów i łamaniem chleba nad głową dziecka. Zwyczaj ten ma miejsce rok po urodzeniu. W tym dniu, dziecko wybiera jeden z obiektów umieszczonych na tacy, co wskaże jego przyszły zawód.

Rodzina jest podstawą każdego społeczeństwa. W Polsce do dzisiaj funkcjonuje model patriarchalny. Ojciec decyduje o losie rodziny, jest najważniejszą osobą, stanowi wzór do naśladowania, a jego zdanie należy respektować. Narodziny dziecka nie zmieniły się na przestrzeni lat. Zawsze były i będą ważnym wydarzeniem.

Rodzicom noworodka składa się gratulacje. Krewni i znajomi odwiedzają nową rodzinę. Kiedyś wizyty często przeradzały się w huczne biesiady, zwłaszcza jeśli na świat przyszedł chłopiec. W dzisiejszych czasach jest podobnie - po narodzinach ojciec dziecka świętuje najczęściej ten ważny moment ze swoimi kolegami.

Tuż po narodzinach dziecka często do wózka czy łóżeczka przypina się czerwoną kokardkę, aby zapobiec rzucaniu uroków na dziecko. Jeśli chodzi o wybór imienia w dawnych czasach kierowano się imionami występującymi w kalendarzu w dniu narodzin – dotyczyło to niższych warstw społecznych.

Pomijano mało znane imiona, wybierając najbliższego patrona, którego święto przypadało w pobliżu urodzin. Czasem było tak, że kapłan nadawał imię dziecku - nawet wbrew woli rodziców.

Szlachta kierowała się raczej tradycją rodzinną, syn często dziedziczył imię po ojcu lub dziadku.

W dzisiejszych czasach ludzie zwracają mniejszą uwagę na tradycje rodzinne. Często jednak nadawane są imiona, które popularne były wiele lat temu. W 2013 roku najpopularniejszymi imionami dla dziewczynek były: Lena, Julia, Zuzanna, Maja, Amelia, Oliwia, Zofia, Antonina. Jeśli chodzi o imiona chłopców najpopularniejsze imiona to: Jakub, Kacper, Szymon, Filip, Jan, Stanisław.

Ważnym elementem związanym z narodzinami dziecka jest też chrzest, z racji tego, że Polacy się narodem katolickim.

Zwykle chrzest odbywa się, kiedy dziecko nie osiągnęło jeszcze roku. W kościele odprawiana jest specjalna msza, podczas której dziecko otrzymuje imię. Chrzest uwalnia człowieka od grzechu pierworodnego, jest również warunkiem przyjmowania w przyszłości kolejnych sakramentów.

W czasie chrztu świętego obecni są również rodzice chrzestni, którzy zwykle są członkami najbliższej rodziny lub ewentualnie przyjaciółmi. W przeszłości sądzono, że dziecko dziedziczy cechy rodziców chrzestnych, więc starannie ich dobierano i dbano, by byli to ludzie zamożni, o znaczącej pozycji społecznej.

Z narodzinami nie łączy się zbyt wiele tradycji czy zwyczajów. Wiele przesądów związanych jest jednak z okresem ciąży.

Czy należy w nie wierzyć czy też nie – tą decyzję pozostawiam każdemu z osobna. Poniżej przedstawiamy kilka z nich.

Jeśli ciężarna się przestraszy i złapie za jakąś część ciała, np. twarz, głowę, rękę, to u noworodka powstanie w tym miejscu znamię.
Ciężarnej kobiecie się nie odmawia, ponieważ tego, kto odmówi, zjedzą myszy.
Jeśli kobieta przyswaja wiedzę w czasie ciąży, np. studiuje – dziecko będzie mądre.
Farbowanie włosów w ciąży jest zakazane, ponieważ dziecko urodzi się rude.
Nie wolno przechodzić pod rozstawioną drabiną, rozwieszonymi sznurami, bo dziecko owinie się pępowiną. Z tego samego powodu ciężarna nie powinna nosić na szyi wisiorków, łańcuszków, korali.
Nie wolno spoglądać przez wizjer w drzwiach, ponieważ dziecko będzie miało zeza.
Jeśli ciężarna cierpi na zgagę, oznacza to, że dziecku rosną włosy.
Ciężarna nie powinna dzielić się jedzeniem, ponieważ po porodzie może mieć zbyt mało pokarmu w piersiach.
Jeśli kobieta ma mdłości wieczorem to urodzi chłopca, jeżeli ma mdłości z rana – to będzie dziewczynka.
Jeśli brzuch jest wysoko urodzi się chłopak, jeśli nisko – dziewczynka.
Jeśli u ciężarnej pojawiły się piegi – urodzi dziewczynkę.
Jeśli kobieta w ciąży zyskuje na urodzie, z całą pewnością urodzi chłopca. Z kolei dziewczynka odbiera urodę przyszłej mamie.
Apetyt na słodkie potrawy wróży urodzenie dziewczynki, a na kwaśne i ostre - chłopca.
Dotknięcie brzucha ciężarnej kobiety przynosi szczęście.

Ślub

Ślub jest jednym z obrzędów w ciągu życia człowieka. Ten rytuał ma na celu sformalizowanie relacji małżonków, poprzez założenie rodziny opartej na miłości i zrozumieniu.

W Rumunii do niedawna było kilka przedślubnych zwyczajów. Jednym z nich były zabiegania o względy, które składały się również z dyskusji prowadzonej przez rodziców dziewczyny z chłopcem, który chciał ją poślubić. Często w tej dyskusji wspierali go rodzice. Po rozmowie, w czasie której decydowano o np. o dacie ślubu itp., odbywało się przyjęcie lub uroczystość dwojga ludzi, którzy postanowili zjednoczyć swoje dusze.

Nie tak dawno temu, w Rumunii, przed każdym ślubem, rodzice przygotowywali posag dla dziewczyny i dla chłopca. Posag ujawniał status społeczny rodziny.

Zawartość posagu różniła się. Na posag dziewcząt zwykle składały się zwierzęta (krowy, owce, świnie, drób itp.), kilka działek, pieniądze, worki z ziarnem i tkaniny. Chłopiec musiał mieć dom, ziemię, wóz z bydłem, zwierzęta i pieniądze.

Kilkadziesiąt lat temu wesela odbywały się tylko w niedzielę i często trwały dwa lub trzy dni. W dzisiejszych czasach wesela odbywają się w soboty.

Wieczorem przed ślubem, przyjaciele młodej pary zdobią sześć jodeł girlandami z papieru, dzwonkami i trójkolorowymi wstążkami. Idą do domów: panny młodej, pana młodego i chrzestnych, gdzie zostawiają dwie jodły przed bramą lub przy drzwiach. Młodzi ludzie świętują w każdym z tych domów, zapowiadając w ten sposób, że odbędzie się ślub. Jodły pozostają przed domami, aż zaczną więdnąć. Jodła jest symbolem młodości i wigoru, a ich zdobienie symbolizuje bogate życie przyszłej rodziny.

Na każdym weselu najważniejszymi osobami są nowożeńcy. Wybierają swoich duchowych rodziców chrzestnych, którzy będą wspierać ich nową rodzinę poprzez włączenie ich do społeczności i będą pomagać im, gdy będą potrzebowali pomocy. Rodzice pana młodego odgrywają ważną rolę w prawidłowym przebiegu ślubu.

Zwyczaj golenia pana młodego odbywa się równolegle z ubieraniem panny młodej. Bliski przyjaciel pana młodego symbolicznie goli go. Siedząc na krześle, z pieniędzmi pod stopą, pan młody nie powinien pozwolić muzykowi na zabranie pieniędzy. Zwyczaj ten jest symbolem chłopca gotowego do ślubu.

Ubieranie panny młodej to inny zwyczaj, w którym matka chrzestna, z matką i bliską przyjaciółką panny młodej, pomagają młodej ubrać się, a na koniec tylko matka chrzestna zakłada jej welon i diadem. Odbywa się to jednocześnie z goleniem pana młodego i symbolizuje przygotowanie dziewczyny do ślubu. W przeszłości, w tym rytuale mogli uczestniczyć krewni i przyjaciele panny młodej.

Po ubraniu panny młodej, ona i osoby obecne w jej domu będą tańczyć. Z tej okazji, matka panny młodej wręcza małe prezenty rodzicom chrzestnym, rodzicom pana młodego, a czasem bliskim krewnym.

Matka chrzestna zamawia i płaci za chleb w kształcie węzełka udekorowany różnymi ozdobami, jadalnymi lub nie, różnymi warkoczami i innych formami. Symbolicznie, chleb w kształcie węzełka jest przełamywany nad głową panny młodej i serwowany gościom. Mówi się, że to przyniesie szczęście tym, którzy go jedzą. To zwyczaj jeszcze z czasów starożytnego Rzymu.

Następnie goście weselni idą do Urzędu Stanu Cywilnego, gdzie panna młoda i pan młody podpisują dokumenty, po czym stają się mężem i żoną. Po złożeniu podpisów, idą do kościoła na mszę ślubną.

W Kościele Prawosławnym uroczystość zaślubin rozpoczyna śpiew Psalmu 127: " Szczęśliwy każdy, kto boi się Pana, który chodzi Jego drogami! Bo z pracy rąk swoich będziesz pożywał, będziesz szczęśliwy i dobrze ci będzie. Małżonka twoja jak płodny szczep winny we wnętrzu twojego domu. Synowie twoi jak sadzonki oliwki dokoła twojego stołu. Oto takie błogosławieństwo dla męża, który boi się Pana. Niechaj cię Pan błogosławi z Syjonu, oglądaj pomyślność Jeruzalem przez całe swe życie. Oglądaj dzieci twoich synów. Pokój nad Izraelem!”.

Ceremonią zaślubin jest nabożeństwo kościelne, w czasie którego mężczyzna i kobieta są ukoronowani chwałą i czcią, są podnoszeni do rangi króla i królowej wszystkich stworzeń i stają się dwiema doskonałymi istotami ludzkimi. Odnosząc się do młodej pary, kapłan prosi Boga: "Zjednocz ich w jedną myśl, ukoronuj w jednym ciele, i daj im owoc łona w postaci dobrych dzieci."

Kapłan podnosi korony i łączy nimi pana młodego i pannę młodą, którzy wybrali, by zjednoczyć ich dusze w miłości. Dotykając koroną czoła każdego z przyszłych małżonków, przypomina im imiona, umieszczając korony na ich głowach. Kapłan podkreśla, że na ich głowach umieszczone są korony, ponieważ to łączy ich ze sobą. Korona i chwała każdego z nich pozostają w miłości istniejącej między nimi.

Korona symbolizuje chwałę i cześć. W ten sposób para jest uwielbiona przez Boga i innych ludzi. Korona składa się z wierności i miłości między małżonkami, z ofiary siebie dla drugiego człowieka, zakłada przyjęcia obowiązków wymaganych w życiu rodzinnym.

Po ukoronowaniu pary, kapłan mówi do pana młodego:

"Wyróżniony by być panem młodym, jak Abraham, pobłogosławiony jak Isaac, płodny jak Jakub, wędruj w pokoju i pracuj w uczciwości wypełniając Boże przykazania". Pierwszy przykład odnosi się do Abrahama, który miał silną wiarę w Boga, który nie oszczędził nawet swego jedynego syna. Pochwała człowieka jest taka, jak tych wielkich, wiernych i Bogobojnych dusz.

Do panny młodej kapłan mówi: "A ty, panno młoda, wyróżniona jak Sara, pogodna jak Rebeka, płodna jak Rachela, bądź szczęśliwa ze swoim mężem i przestrzegaj rozporządzeń, jak Bóg zechciał."

Ceremonia kończy się ogłoszeniem pary mężem i żoną.

Po ceremonii goście weselni świętują w restauracji, aż do następnego ranka. Przyjęcie jest pełne radości i wiwatów.

Specyficzny dla Rumunów jest zwyczaj zwany "kradzieżą panny młodej". Przyjmuje się, że pan młody powinien patrzeć tylko na swoją małżonkę, ale niektórzy kawalarze korzystają z nieuwagi pana młodego i uprowadzają pannę młodą z wesela. Pan młody zobowiązany jest do jej poszukiwania lub do jej wykupienia. W niektórych obszarach, porywacze mają obowiązek trzymania panny młodej cały czas na rękach. Często pan młody musi wykonać określone zadania, żeby dostarczyć gościom rozrywki.

Innym zwyczajem jest rzucanie bukietu. W tym sensie, panna młoda odwraca się plecami do grupy młodych, niezamężnych dziewcząt i rzuca bukiet. Mówi się, że dziewczyna, która go złapie, wyjdzie za mąż jako pierwsza.

Wesele trwa do następnego dnia, kiedy goście weselni zapraszani są na zupę z podrobów.

Ze ślubem i przyjęciem weselnym związanych jest wiele tradycji i przesądów.

Obecnie w Polsce przygotowania do ślubu kościelnego i organizacji przyjęcia weselnego zaczynają się dużo wcześniej – nawet 2 lata przed uroczystością. Wszystko musi być dokładnie zaplanowane.

Uroczystości weselne różnią się od siebie w poszczególnych rejonach Polski. Każdy z przyszłych małżonków przygotowuje się do tego ważnego dnia w swoim domu. Potem pan młody jedzie wraz ze swoją najbliższą rodziną do domu panny młodej.

Przed wyjazdem do kościoła w domu panny młodej zbiera się najbliższa rodzina oraz świadkowie. Rodzice błogosławią parę młodą oraz wkładają im pieniądze do butów – aby nie zabrakło ich na nowej drodze życia.

W niektórych regionach Polski drogę do kościoła parze młodej urozmaicają tzw. "bramy". Sąsiedzi, współpracownicy czy znajomi narzeczonych blokują im drogę. Często jest tak, że samochód z młodą parą może pojechać dalej, kiedy pan młody wykupi się wódką.

Wiele lat temu do kościoła pierwszy wchodził pan młody w towarzystwie matki i świadków. Pannę młodą do kościoła wprowadzał ojciec i oddawał w ręce pana młodego. Dzisiaj młodzi wchodzą razem, a świadkowie za nimi.

Kobieta musi być po prawej stronie mężczyzny. Para młoda czeka zwykle na księdza pod chórem. W kościele składa przysięgę małżeńską i nakłada sobie obrączki.

Kiedy nowożeńcy opuszczają kościół, goście zwykle sypią w ich stronę ryżem lub monetami – co symbolizuje dobrobyt w małżeństwie. Kto zbierze więcej monet będzie rządził w domu. Po mszy zaproszeni goście składają życzenia młodej parze, wręczają kwiaty oraz drobne upominki. Ważna jest jednak kolejność życzeń. Najpierw życzenia powinni sobie złożyć nowożeńcy, później świadkowie, rodzice, dziadkowie, krewni i przyjaciele. Spod kościoła najpierw odjeżdża para młoda, a potem goście.

Po przybyciu do restauracji lub sali weselnej, państwo młodzi są witani przez rodziców według staropolskiego zwyczaju – chlebem i solą. Matka panny młodej pyta: „Co wybierasz: chleb, sól czy pana młodego?”, a ona powinna odpowiedzieć: „Chleb, sól i pana młodego żeby pracował na niego”.

Młodzi muszą również wypić kieliszek wódki (ewentualnie wody) i rzucić kieliszki za siebie, ważne jest, aby się stłukły. Potem pan młody przenosi swoją wybrankę przez próg i razem wchodzą do sali weselnej.

Przyjęcie zaczyna się od pierwszego toastu za zdrowie i szczęście młodej pary. Goście zajmują wybrane przez siebie miejsca przy stołach, chociaż w ostatnim czasie popularne stały się wizytówki z imieniem i nazwiskiem gościa. Zwykle obok panny młodej siada świadkowa, a obok pana młodego świadek. Przyjęcie weselne rozpoczyna uroczysty obiad, a po nim następuje pierwszy taniec młodej pary. Dopiero po nim do zabawy dołącza się reszta gości. Zabawa taneczna przeplatana jest posiłkami, różnorodnymi toastami, przyśpiewkami oraz konkursami organizowanym przez orkiestrę. Przed północą goście zabierają młodej parze buty.

O północy zaczynają się tzw. „oczepiny” – w czasie których młoda para siada na środku sali. Oczepinom towarzyszą wesołe przyśpiewki. Pan młody również musi wykupić buty panny młodej i swojej. W zamian za buty goście otrzymują upominki (najczęściej trunki), ale muszą również wykonać zadanie – muszą np. zatańczyć, zaśpiewać itp.

Dookoła panny młodej stają wszystkie panny. Ta zamyka oczy i rzuca welon za siebie – która dziewczyna go złapie, ta najszybciej wyjdzie za mąż. Podobna sytuacja jest z panem młodym - on rzuca krawat lub muchę. Kawaler, który złapie ten element ubioru – wkrótce ożeni się. W ten sposób na weselu pojawia się „nowa para młoda”, która również tańczy swój pierwszy taniec.

Po oczepinach goście wręczają prezenty młodej parze. Potem na salę wjeżdża tort. Młoda para kroi go razem, najpierw częstuje siebie, potem rodziców i innych gości.

Potem panna młoda i pan młody składają podziękowania rodzicom – dziękują m.in. za trud włożony w ich wychowanie oraz za wszelką pomoc i miłość. Zwykle rodzice dostają upominki i kwiaty od swoich dzieci oraz tańczą z nimi wspólny taniec.

Dalszej części wesela towarzyszą tańce i dobra zabawa. Często na weselu pojawia się też tzw. „wiejski stół”, na którym znajdują się: ogórki kiszone, smalec, wędlina, alkohol domowej roboty oraz chleb wiejski.

Państwo młodzi żegnają wszystkich gości i zapraszają ich na przyjęcie drugiego dnia – „poprawiny”.

W Polsce ślub i wesele najczęściej odbywają się w sobotę, natomiast poprawiny w niedzielę. Z przygotowaniami do ślubu i wesela oraz z samymi uroczystościami związanych jest wiele przesądów, oto kilka z nich.

Miesiąc, w którym zawarte będzie małżeństwo powinien zawierać w nazwie literkę "R".
Strój panny młodej powinien zawierać: coś nowego, starego, białego, niebieskiego, pożyczonego.
Panna młoda powinna kupować suknię ślubną wyłącznie w towarzystwie matki lub przyjaciółki.
Buty przyszłej panny młodej powinny być "pełne". Nieosłonięte czubki palców, bądź pięty wróżą nieszczęście.
Pan młody nie może zobaczyć swojej wybranki ubranej w suknię wcześniej, niż w dzień ślubu.
Para młoda nie powinna przed ślubem przymierzać obrączek, wcześniejsze ich zakładanie przynosi pecha.
Deszcz w dniu ślubu uważany jest za przepowiednię urodzaju i bogactwa. Burza z pojawiającą się po niej tęczą symbolizuje szczęście.
Druhna powinna być panną.
W drodze do kościoła w żadnym wypadku nie wolno zawracać.
W drodze do ołtarza para młoda powinna uważać, by się nie potknąć - wróży to potknięcia na nowej drodze życia.
Nałożenie obrączki na środkowy palec (nawet przez pomyłkę) symbolizuje zdradę.
Czuły pocałunek po przysiędze małżeńskiej symbolizuje wierność oraz uczciwość w przyszłym życiu.
Pierwszą osobą, która składa życzenia parze młodej powinien być mężczyzna - najlepiej świadek.
Wśród osób składających życzenia parze młodej powinna znaleźć się osoba zupełnie obca – ma to zapewnić szczęście w małżeństwie.

Kult zmarłych

W Rumunii, śmierć i zwyczaj pochówku ujawniają bardzo starą wizję dotyczącą komunikacji między ludźmi żyjącymi, zmarłymi przodkami i naturą. Okazało się, że rumuńskie tradycje pogrzebowe są starsze niż inne tradycje i zachowały się od czasów rzymskich. W powszechnej opinii, dusza nadal żyje po śmierci. Istnieją zwyczaje, które ułatwiają zmarłym opuszczenie tego świata i prowadzą duszę do świata zmarłych.

Przekraczanie tego świata odbywa się z woli Boga. Osiąga się to, gdy ksiądz wchodzi do domu zmarłego lub gdy zadzwonią dzwony w kościele. Rozstanie jest łatwiejsze przy zapalonych świecach i dotyczy to wszystkich ludzi, którzy przybyli, by pożegnać się ze zmarłym. Istnieje przekonanie, że dusza zmarłego pozostaje w domu, w którym mieszkał, do 40 dni.

Starsi ludzie czekają na śmierć z rezygnacją i mówią "wszystkich dosięgnie śmierć". Ci, którzy byli dręczeni przez nieuleczalne choroby lub ci, którzy byli bezsilni, modlili się do śmierci, aby nadeszła i by nie byli dłużej ciężarem dla innych domowników.

Na wsiach starsi ludzie przygotowywali ubrania, w których będą pochowani, zwykle ubrania były starannie spakowane, a starsi ludzie mówili swoim bliskim, aby byli w nie przyodziani. Niektórzy nawet przygotowywali swoje trumny albo deski potrzebne do ich zrobienia. Również, starali się uporządkować spadek, informowali bliskich o swoich życzeniach dotyczących grobu i pogrzebu. Bliscy starali się spełnić ostatnią wolę zmarłego.

Ten, kto zbliża się do śmierci, wyznaje swoje grzechy i przyjmuje komunię, a jeśli cierpi przez długi okres czasu, wzywa wszystkich swoich sąsiadów, aby przeprosić ich, a oni odpowiadają mu: "Bóg wybacza tobie i nam wszystkim".

Bardzo dobrze znane jest przekonanie, że śmierć może być przewidywana przez niektóre znaki pochodzące z natury, tą moc mają zwierzęta i ptaki.

W związku z tym pohukiwanie sowy w pobliżu domu, śpiew kukułczy, ryk krowy, wycie psa może przewidywać śmierć kogoś, kto mieszka w danym domu lub śmierć członka rodziny.

Również sny mogą przewidywać śmierć, sny, w których:

twoje zęby wypadają, krwawisz;
pojawiają się groby, doły, orka, osunięcia ziemi;
pojawiają się czarne ubrania, mętne wody, rozpadające się domy, śliwki, dzikie zwierzęta;
konie podchodzą do ciebie;
pojawiają się czarne winogrona, które symbolizują śmierć i płacz;
martwy człowiek mówi do ciebie lub dzwoni - to znak deszczu i śmierci.

Kiedy człowiek jest już blisko śmierci, ludzie z domu starają się nie krzyczeć, nie hałasować, aby nie obudzić go i nie dręczyć kolejny dzień lub dwa. Zapalają nad nim świecę i umieszczają ją w prawej ręce albo w pobliżu głowy tego, kto ma umrzeć.

Przypuszcza się, że ci, którzy umierają w Wielkanoc lub w Wielkim Tygodniu są zabierani bezpośrednio do nieba, bez przejścia przez sąd, ponieważ w tym okresie bramy nieba są otwarte dla chrześcijan.

Po śmierci danej osoby, rodzina w żałobie zamyka oczy zmarłego i rozpoczyna przygotowania do pogrzebu. Lusterka są przykryte lub odwrócone w kierunku ściany, obrazy, oprócz ikon, są zdjęte ze ścian, drzwi i okna pozostają zamknięte, a mężczyźni wchodzą bez nakrycia głów. Kolor czarny jest symbolem pogrzebu.

Ludzie są zawiadamiani, że ktoś umarł, przez dzwony dzwoniące trzy razy w ciągu dnia w kościele. Dla dorosłych osób dzwonią duże dzwony, małe natomiast, jeżeli osobą zmarłą jest dziecko.

Po tym, jak zmarły jest balsamowany, ubierany jest w jego najlepszy strój, a jego obuwie nie jest zawiązywane, aby nie związywać go z tym światem i by był w stanie przejść do świata zmarłych osiągając siedem stopni. Następnie ciało zmarłego umieszcza się w trumnie z rękami złożonymi na piersiach, jak do modlitwy. W ręku umieszcza się monetę, aby możliwe było przejście przez stopnie.

Tak długo jak zmarły pozostaje w domu, zabrania się wykonywania innej pracy, niż ta, która związana jest z pogrzebem.

Czuwanie trwa zazwyczaj dwa dni, od zmroku do rana. Ci, którzy przychodzą na czuwanie, wchodząc do domu, patrzą na zmarłego i mówią: "Boże, wybacz mu", a obecni tam ludzie odpowiadają: "Niech Bóg mu wybaczy" czy "Boże świeć nad jego duszą". Krewni i przyjaciele, na czele z rodziną, znajdują się blisko trumny. Kobiety lamentują i wypowiadają formuły pewnych tekstów lub elementy znane z relacji ze zmarłym. Kiedy nie będą w stanie płakać, zaczną opowiadać historie o zmarłym.

W trzecim dniu po śmierci, zwykle w godzinach popołudniowych, zaczyna się pogrzeb w kościele. Z kościoła brane są: religijne flagi i świeczniki trzymane przez tego, kto idzie wraz z rodziną zmarłego. Do każdej flagi i świecznika dołączane jest pieczywo w kształcie węzła i ręcznie robiony ręcznik.

Po krótkich czynnościach kościelnych w domu, cztery osoby biorą trumnę ze zmarłym i idą do kościoła. Ci, którzy zostaną w domu, będą zamiatać podłogę i palić śmieci oraz pościel w ogrodzie. Mówi się, że kierunek dymu pokazuje, gdzie idzie śmierć.

Na podwórzu kapłan śpiewa lamentacje, które kończą kazanie. Na końcu ludzie idą, by złożyć ostatni pocałunek: będą czynić znak krzyża, całować krzyż z ikony, która jest umieszczona na piersi zmarłego pozostawiając mu pieniądze.

Na ostatniej drodze zmarłego będzie 12 przystanków, z domu do kościoła i z kościoła na cmentarz, w czasie których kapłan czyta Ewangelię. W niektórych wsiach przystanki są tylko na skrzyżowaniach, przed krzyżami i przed kościołem.

Krzyż i ikona są zabierane z piersi zmarłego, a trumna jest zamykana, dramatyczny moment, w którym większość ludzi zaczyna płakać.

Pieczywo w kształcie węzła jest dawane z zapalonymi świecami do oświetlenia ścieżki do nieba dla duszy zmarłego, a węzeł w kształcie pieczywa jest po to, aby dusza łatwiej przeszła przez siedem stopni.

Po zakryciu grobu, ma miejsce oddawanie czci zmarłemu. W tym względzie kapłan trzyma rodzaj cienkiego chleba, wraz z tymi, którzy są obecni na pogrzebie lub trzymają oni kawałek ubrania, który został dotknięty owym chlebem i modlą się o przebaczenie dla zmarłego. Po modlitwie całują krzyż, biorą kawałek chleba i zapalają świecę.

Po pogrzebie, krewni i znajomi zmarłego są zapraszani na posiłek, w czasie którego będą jeść i pić w imię pamięci o zmarłym.

W tradycyjnej wiosce, cały rok charakteryzuje zwyczaje odnoszące się do kultu przodków. Tak więc 3 dnia, 9 dnia, w 6 tygodniu, w 6 miesiącu, i każdego roku, aż do 7 lat od śmierci ukochanej osoby, również w soboty, na początku Wielkiego Postu i w pewne święta, ludzie ofiarowują jałmużnę ku pamięci zmarłych.

Ten posiłek, podobnie jak inne posiłki z obrzędów przejścia, stanowi moment solidarności całej społeczności i oznacza zakończenie ceremoniału. Celem tego posiłku jest zjednoczenie w bólu odczuwanym w związku ze śmiercią członka społeczności i jest też znakiem kontynuacji życia indywidualnego i zbiorowego. To wydaje się być oczywiste, kiedy obserwuje si€ przebieg posiłku. Rozpoczynający się w atmosferze smutku posiłek, zwykle kończy się radością.

W Polsce, w dawnych czasach pogrzeb wyglądał nieco inaczej niż jest teraz.

Aktualnie uroczystościom pogrzebowym towarzyszy msza w kościele czy też kaplicy, następnie przejście z ciałem zmarłego w kondukcie żałobnym na cmentarz oraz pochówek.

Po pogrzebie najbliższa rodzina spotyka się zawsze na tzw. stypie.

Wiele lat temu wierzono w magię snów. Śmierć oznajmiała swoje przyjście w snach. Rodzinie zmarłego albo jemu samemu śnił się złodziej, zęby, mokradła czy dotyk zmarłego.

Wierzono, że śmierć krąży dookoła domu przez 3 dni i że jest widziana przez zwierzęta. Po śmierci danej osoby dom zamierał - nie wykonywano żadnych czynności domowych. Zasłaniano lustra i zatrzymywano zegary. Zwłoki obmywano wodą, a potem ubierano w najlepszą odświętną odzież.

Dusza wylatywała z człowieka ustami i przez komin frunęła na sąd.

W dawnych czasach uważano, że dusza wraca i do czasu pogrzebu dokładnie przygląda się ciału i całej sytuacji. Osobie zmarłej zamykano oczy i kładziono na powiekach monety.

Kiedyś ludzie mówili, że jeśli chce się zobaczyć duszę zmarłego, należy spojrzeć przez dziurkę od klucza.

Do czasu pogrzebu trumna stała w domu. Do zmarłego przychodziła rodzina, znajomi oraz wrogowie, którzy chcieli się z nim pojednać i wybaczyć wszystkie winy. Przy trumnie stawiano świece, aby dusza mogła znaleźć drogę do nieba. Na czuwanie zapraszani byli śpiewacy, którzy decydowali o tym, jaka modlitwa czy pieśń żałobna ma być zaśpiewana w danym momencie.

Pogrzeb odbywał się do 3 dni po śmierci zmarłego. Ważne było pożegnanie ze zmarłym (tuż przed zamknięciem trumny) obejmujące pocałunek najczęściej w dłoń lub policzek – ten obrzęd nie dotyczył jedynie kobiet w ciąży.

Przy wynoszeniu trumny otwierano wszystkie skrzynie i pomieszczenia, aby dusza zmarłego nie mogła się nigdzie zagnieździć. Przy wynoszeniu trumny stukano nią o próg trzy razy albo opuszczano ją nad progiem, a wszystkie ławki i krzesła w domu przewracano.

Wracając z pogrzebu należało zachowywać się cicho i nie oglądać się za siebie.

Traditions and customs during life

Ciprian — Sun, 23 Feb 2014 16:19:58 GMT

Birth and baptism

The first and the most important event in human’s life is his own birth. All over the world, birth took a special significance, so people protected the custom in which the family and the entire community take part. There are many traditions that have been lost over time, but there are still traditions and customs that are kept scrupulously.

In Romania, homes without children are considered to be empty. Children were considered to be the spiritual wealth of the family, and social fulfilment of family, newlyweds reached the status of people at their place, only after they become parents.

The pregnant woman and her baby have as protector the Virgin Mary. The person who performed the ritual of birth and baptize was the midwife. Since the midwife was called to help, her word was law for the pregnant woman and her family.

Traditionally pregnant women were stopped from hard work and were advised to wear comfortable clothing and shoes, do not drink alcohol, do not get surprised too much to not give birth to a fearful baby, not to steal flowers or other things because it will remain etched on child's body, to not hit dogs and cats with legs to not give birth to a hairy child.

There were prohibitions in terms of food, being recommended not to eat goat and chicken meat to not give birth to child with "goose bumps", to not eat fish from Ignat (20th December) until Christmas to not give birth to a dead child, to be given food to which the pregnant woman wish in order to not abort, and the first fruit of a tree to be given to a pregnant woman for that tree to be fruitful.

To have an easy labour, the pregnant woman should not stay in one place, and work to give birth to a child hardworking. Earlier, parents prepare everything the baby needed: clothes, bathing trough, cradle etc.

Until recently, at birth women were assisted by midwives, women skilled in the ordinances of birth. The midwife was sometimes regarded as part of family. Midwives were rewarded with household products like meat, eggs, milk and dairy products, etc. and very rarely with money.

When women enter in the labour the midwife was called. All family members were waiting in another room or outside and praying for an easy birth.

The midwife was the one who gave first aid to the child: she cut the umbilical cord and made the first bath to child.

Traditionally, in the first water bath for new born it was placed:

Basil: to be attractive, especially if it is a girl
Milk: to have white and soft skin
Wheat: to be honest
Dill: to be liked like dill in cookery
Peppermint and chamomile: to grow easily and be healthy
Poppy knobs: to sleep well
Hemp seeds: to grow quickly
Feathers: to be lightweight as them
Rose petals: to have the beauty of the rose
Holy water: to be clean and to be protected
Eggs: to be healthy and fully like the egg, which must remain whole, the mother will put it in the water bath in the next day
Silver coins: to have a life full of abundance.

After the bath, the midwife takes out the money from the trough, and she goes to throw the water at the roots of an apple or a pear that the new born grows beautiful and healthy as that tree.

There is the tradition that parents tie a red string or ribbon to the new born, in order to be protected against the evil eye.

After birth, woman is considered to be in the confinement period for six to eight weeks, when priest will make a purging prayer in the church. By then she is not allowed to go to church or to work.

Any person who enters the house has to leave money or gifts for the baby’s sleep.

The Christian baptism is particularly important for Romanian people, an act without which human existence is inconceivable.

The Christian name of the child is determined before birth according to church’s saints. If the child got sick, parents used to change his or her name, custom which was lost in time.

In the Orthodox Church, baptism is celebrated at 40 days from childbirth. Godparents are those who guarantee child’s faith. After baptism the child is entrusted by them to the parents. The godparents are considered spiritual parents of the child.

During the baptism service, the baby is submerged in the font with water. In this respect, it is recalled Christ's baptism in Jordan. Water is one of the ways of purification along with fire and earth.

The last act of the baptism consists in offering lighted candle to godfather by the priest who is saying: "Receive the lit candle and keep your baptism righteousness: Respect the commandments of God, that when Lord would come to the wedding, to be able to run to welcome Him, together with all the saints in the heavenly banquet and live forever."

This act is explained by the words of St. Paul: “For ye were sometimes darkness, but now are ye light in the Lord: walk as children of light” (Eph. V, 8). Baptism ends with the wish of blessing: "Go in peace and Lord shall be with you."

After the baptism a feast takes place in honour of this event, to which are invited the godparents, relatives, neighbours and friends.

The customs related to birth end with the cutting of hair strands and breaking the bread over the child's head. The custom takes place one year after childbirth. On this day, the child will choose one of the objects placed on a tray that will show the future profession.

The family is the base of society. Today, in Poland a patriarchal model still functions. Fathers decide about the fate of family, they’re the most important persons and guiding lights, and their opinion should be respected. Birth of a child hasn’t changed over the years. It was always and still will be an important event.

People come and congratulate new parents. Relatives and friends visit a new family. Many years ago visits often turned into a loud feast, especially if the boy came into the world. Nowadays it’s the same - after birth of the child, the new father celebrates this important moment with his colleagues and friends.

Just after birth, parents often clasp to pram or bassinet a red bow to avoid putting the hex on baby. When it comes to choosing a name, many years ago people headed towards the names which appeared in the calendar on the day of birth - it concerned the lower ranks in society.

Little-known names were omitted; parents chose the name of patron whose celebration in calendar was the closest to child’s birth. Sometimes a priest gave the name to the child - even against to parents’ choice.

Gentry rather followed the family tradition, so the son often inherited the name of his father or grandfather.

Nowadays people don’t pay attention to family traditions. However they give to their children names popular many years ago. In 2013 the most popular names for girls were: Lena, Julia, Zuzanna, Maja, Amelia, Oliwia, Zofia, Antonina.

When it comes to the names of boys, the most popular were: Jakub, Kacper, Szymon, Filip, Jan, Stanisław.

An important part connected with the birth is a baptism because of the fact that Poles are a Catholic nation.

Generally baptism is done until child’s first birthday. In the church there is a special mass, during which the child receives the name. Baptism frees man from original sin, being a condition to receive the rest of sacraments in future.

During baptism godparents are present. They are usually members of the family or friends. In the past people thought that the child inherits the characteristics from godparents, so they chose them carefully and also people cared about godparents’ wealth and their social rank.

There are not so many traditions and customs connected with birth, but there are many superstitions connected with pregnancy.

To believe in them or not, everybody should decide. I present a few of them below:

If a pregnant woman got scared and touched some part of the body such as face, head, hand, the baby will have birthmark in this part.
You should not refuse the demands of the pregnant woman because you can be eaten by mice.
If a woman studies during pregnancy, the child will be wise.
Hair dyeing during pregnancy is prohibited because the child will have red hair.
It is forbidden to walk under a ladder or ropes because the baby will have umbilical cord around the neck. For the same reason pregnant shouldn’t wear necklace or pendant.
Don’t look through the peephole in the door because the child will have a cross-eye.
If pregnant suffers from heartburn, it means that on child’s head appears hair.
A pregnant shouldn’t share food because after birth she may not have enough milk.
If a woman has nausea in the evening she will have a boy, if it’s in the morning, she will have a girl.
If the belly is higher pregnant woman will have a boy, if it’s lower, she will have a girl.
If on the face of pregnant woman appeared freckles, she will have a girl.
If a pregnant woman gains beauty, she will have a boy. The girl takes the beauty of her mother.
The appetite for sweet food bodes birth of a girl, and the appetite for sour and spicy bodes a boy.
The touch pregnant woman's belly brings good luck.

The wedding

Wedding is one of the rites of passage during people's lives. This ritual is meant to formalize the couple's relationship by starting a family based on love and understanding.

In Romania there was until recently some customs before wedding. One was the wooing, which consists in the discussion held by the girl's parents with the boy who decided to marry her. Often, the boy was accompanied by his parents in this discussion. After this discussion, which set certain parameters for the wedding such as date and other details, it was held a party or a feast of the two who decided to unite their souls.

Not long ago, in Romania, before every wedding, parents established the dowry for the girl and for the boy. The dowry revealed the social status of the family.

Content of dowry was different from case to case. The dowry of girls usually consisted of animals (cow, sheep, pig, poultry, etc.), several parcels of land, money, bags with grain and fabrics. The boy had to have the house, lands, cattle wagon, animals and money.

Decades ago weddings were done only on Sundays and often taking place two or three days. Nowadays weddings take place on Saturdays.

In the evening before wedding, young friends of bride and groom adorn six fir trees with paper garlands, bells and tricolour ribbons. They go to the bride, groom and godparents houses, where they will leave two fir trees at the gate or door of the house. Young people celebrate in each of these houses, announcing in this way the wedding that will take place. Fir trees remain in front of houses until they will droop. Fir tree is the symbol of youthfulness and vigour, and adorning it symbolizes abundant life of the future family.

At any wedding, the most important people are newlyweds. They choose their godparents, spiritual parents who will support the new family by including them in the community and will help them when they will need. Groom’s parents have an important role in the proper course of wedding.

The groom’s shaving is a custom that takes place in parallel with the bride dressing. A close friend of the groom symbolically shaves him. Sitting on a chair, with money under his foot, the groom should not let the musician to take his money. This custom is the symbol of the boy who is prepared for the wedding.

Dressing the bride is another custom in which the godmother with her mother and close friends of the bride, help the bride to get dressed and at the end, only godmother binds her veil and tiara. It takes place simultaneously with the shaving the groom and symbolizes preparation of the girl for the wedding. In the past in this ritual could assist bride’s relatives and friends.

After dressing the bride, the bride and people present in bride’s house will dance the bride’s round dance. With this occasion, bride’s mother shares little gifts to godparents, to groom’s parents and sometimes to close relatives.

Godmother order and pays for a knot-shaped bread adorned with various ornaments, edible or not, different braids and other forms. Symbolically, the knot-shaped bread is broken over the bride's head and is given to eat to the guests. It is said that it will bring luck to those who eat from it. The custom is preserved from ancient Rome.

Then wedding guests will go to the Civil Status Office where the bride and groom will sign the papers after which they will become husband and wife. After signing the papers they will go to the church for the wedding mass.

In the Orthodox Church the marriage ceremony begins with singing of Psalm 127: “Blessed are all they who fear the Lord, who walk on His ways. Thou shalt eat the fruit of thy labours; blessed art thou, and well shall it be with thee. Thy wife shall be as a fruitful vine on the sides of thy house, Thy sons like young olive trees round about thy table. Behold, so shall the man be blessed who fears of Lord. May the Lord send you blessing out of Zion: may you see the good of Jerusalem all the days of your life. May you see your children's children; peace be upon Israel.”

The marriage ceremony is the church service in which man and woman are crowned with glory and honour; they’re elevated to the ranks of king and queen of all creatures and becoming two perfect human beings. Referring to the bride and groom, the priest asks God: "Unite them in a single thought, crown them in a single body, and give them the fruit of the womb to acquire good children."

The priest raises the crowns and he is crossing with them the bride and groom who had chosen to unite their souls in love. Touching with each crown the forehead of each one and reminding of both when he places the crowns on groom’s head and bride’s head. Priest emphasizes that on their heads bride and groom is placed a crown that is also of the other one, each is wearing the crown because they are united with each other. The crown and glory of each stays in the love between them.

The crown symbolizes the glory and honour. In this way, the couple is glorified by God and other people. Crown consists of fidelity and love between them, in the sacrifice of each for the other one, and in assuming the responsibilities required for family life.

After crowning the couple priest says to the groom:

"Honoured to be, groom, as Abraham, blessed like Isaac, to reproduce as Jacob, walking in peace and working in righteousness to the commandments of God". First example given to man is Abraham, the one who had strong belief in God, the father who would not spare even his only son. The praise of men is like of those great souls, faithful and God fearing.

While to the bride priest says: "And you, bride, honoured to be like Sarah, to be cheerful like Rebekah, to reproduce like Rachel, being cheerful with your husband and keeping the ordinances of the Law, as God deigned."

The ceremony ends with declaring of the couple as husband and wife.

After the ceremony the wedding guests will celebrate in a restaurant until the next morning. The party is one full of joy and good cheer.

Specific to Romanians is the custom called "stealing the bride". It is assumed that the groom should have eyes only for his bride, but some pranksters will benefit of the lack of groom’s attention and they will steal the bride from wedding. The groom is obliged to seek her or to redeem her. In some areas, the kidnappers have the duty to not let the bride stand on her feet; they should take her only in the arms. Often the groom must perform certain tasks for the amusement of the guests.

Another custom is the throwing of the bouquet. In this sense, the bride turns with back to the group of young unmarried girls and throws the bouquet. It’s said that the girl who catches will marry first.

Wedding continues the next day when wedding guests are invited for giblets soup.

Marriage and wedding are connected with many traditions and superstitions.

Nowadays in Poland preparations for church wedding and party begin earlier, even two years before ceremony. Everything must be planned carefully.

Wedding ceremonies are different in each region of Poland. Each future spouse prepares for this important day in his or her home. Then the groom goes with his immediate family to the bride's house.

Before going to church, the immediate family, maid of honour and best man meet in the house of bride. Parents bless the bride and groom and put money into their shoes – to not run out of money on the new way of life.

In some regions of Poland, the way to the church can be blocked by “gates”. Neighbours, colleagues or friends of bride and groom block their way. The car with couple can drive away when the groom gives them alcohol.

Many years ago the groom entered first to the church with his mother and best man. The bride entered with her father. Nowadays, young people enter together with maid of honour and best man.

Women must stay on the right side of man. Young couple usually waits for a priest under the choir. In the church, they take a marriage vow and exchange wedding rings.

When newlyweds leave the church, their guests usually sprinkle rice or coins - which symbolize prosperity in marriage. Who (bride or groom) will collect more coins will rule at home.

After mass, the wedding guests wish them all the best, hand flowers and small gifts. The order of wishes is important. Firstly bride and groom exchange wishes, then best man and maid of honour, parents, grandparents, relatives and friends. Just married drive away first, later all guests.

After arrival to the restaurant, the bride and groom are greeted by their parents - according to the old Polish custom - with bread and salt. Mother of the bride asks, "What do you choose: bread, salt or groom?" And bride should answer: "Bread, salt and groom to work for it".

Young people have also to drink a glass of vodka (or water) and throw glasses behind, glasses should get broken. Then the groom carries bride over the threshold and they enter together into the wedding hall.

The party begins with the first toast of health and happiness for the bride and groom. Guests take their seats around tables, nowadays place card are very popular. Maid of honour sits next to the bride and best man – next to groom.

The party starts from dinner and followed by the first dance of bride and groom. After it other guests join. Dances interchange with meals, various toasts, songs and competitions organized by the band. Before midnight guests steal shoes of bride and groom.

In Polish traditions it’s a part "Oczepiny" - during which the couple sits in the middle of the hall. It’s with accompaniment of cheerful songs. The groom also has to buyback his shoes and shoes of bride. In exchange for shoes, guests receive gifts (usually alcohol), but they also must do something - for example dance, sing, etc.

Around the bride, in the circle there are all single girls. She closes her eyes and throws a veil behind - a girl who catches it soon will get married. The situation is similar with groom - he throws his tie. The bachelor, who catches soon, will get married. In this way, during wedding appears "new couple", which has also first dance.

After "Oczepiny” guests hand gifts to the bride and groom. Later wedding cake appears in the hall. Just married slice it together, they eat and then serve to their parents and other guests.

Then the bride and groom thank their parents, for all their efforts which parents put into their upbringing, and for all help and love. Parents usually get gifts and flowers from their children and they dance with them.

The rest of the wedding is connected with dances and having fun. On wedding often appears so-called "farmhouse table", which include pickles, lard, sausage, home-brewed alcohol and farmhouse bread.

The bride and groom say goodbye to all the guests and invite them for the second day - "Poprawiny" (afters).

In Poland, the weddings usually take place on Saturday, while "Poprawiny" on Sunday. With preparations for the wedding and ceremonies are connected some superstitions, here I present some of them.

The month of marriage should contain the letter "R" in its name.
The dress of bride should include: something new, old, white, blue, and borrowed.
The bride should buy a wedding dress only in the company of his mother or friend.
Shoes of future bride should be "complete". Exposed toes or heels will bring misfortune.
The groom can’t see his chosen one dressed in a gown earlier than on the day of wedding.
Couple shouldn’t try on their wedding rings before – it can bring bad luck.
Rain during a wedding day is considered to be a prophecy of abundance and wealth. Thunderstorm with the rainbow after it symbolizes good luck.
Maid of honour should be unmarried.
On the way to church never turn back.
On the way to the altar, the bride and groom should be careful to not stumble – it can bring some problems on the new way of life.
Putting ring on the middle finger (even by mistake) symbolizes betrayal.
Sensitive kiss after marriage vow symbolizes faithfulness and honesty in new life.
The first person who wishes couple should be a man - best man.
Among persons making wishes should be one stranger - it will ensure happiness in marriage.

Cult of the dead

In Romania, death and burial customs reveals a very old vision regarding to communication between living people, dead ancestors and nature. It was found that Romanian funeral traditions are older than other traditions, being preserved since Roman times. In popular belief, the soul continues to live after death. There are customs that are meant to ease the dead to leave this world and to guide its soul to the world of the dead.

Crossing beyond in this world is done by the will of God. This is achieved when priest enters in the house of the deceased, or when the bells are rang in the church. Parting is made easier by the lit candles by all people who come to bid farewell from deceased. There is a belief that the deceased’s soul stays around the house where he lived up to 40 days.

The old people waited their death with resignation as an act of fate, and they used to say “we all owe a death”. Those who were tormented by incurable diseases or those who were powerless, were praying to death to come to take them to no longer burden the people of the house.

In the village elders were preparing their clothes in which they will be buried, usually clothes carefully stowed and they use to say to the close ones to be clothed with them. Some even made their coffin or they were preparing their boards needed to make it. Also, they were trying to put order in the inheritance, they were saying to close ones their wishes regarding to the tomb and funerals. Close ones struggled to fulfil precisely the last wishes of the deceased.

The one who is approaching to death, confess his sins and he commune, and if he is suffering for a long period, he is calling all of his neighbours to apologize and they say to him: “God forgive you and forgive all of us."

Very well-known is the belief that death is predicted by some signs of nature, animals and birds have this power.

In this regard the sing of owl near the house, cuckoo’s singing, cow’s roaring, dog’s howling can predict the death of someone who lives in that house or one of the family’s relatives.

Also dreams can predict death, dreams in which:

your teeth fall, you are bleeding, and feel sorry for them;
appear graves, pits, ploughing, landfalls;
appear black clothes, murky waters, crumbling houses, plums, wild animals;
horses are coming to you;
appear black grapes, which symbolize death and that you are crying a lot;
a dead person is talking to you or calling you. It is a sign of rain, and death.

When a person is about to die people from the house are trying to not shout, to not make noise in order to not wake him up and torment him another day or two. They lit a candle for him and they put it in the right hand or near the head of the one who is about to die.

It is believed that those who die on Easter Day or during the Holy Week are received directly to Heaven without passing the judgment, because in this period the gates of Heaven are open to Christians.

After the person died the grieving family closes the dead man’s eyes and begins the preparations for death watch and funeral. The mirrors are covered or turned with facing to wall, paintings, except the icons, are taken from the walls, doors and windows are kept closed and men walk with bareheaded. The funeral colour is black.

People are announced that someone died by the ringing bell three times per day in the church. For an adult people ring the big bells and small one’s if the person who died is a child.

After the deceased is embalmed, he is dressed in his best clothes and there are not made nodes for his footwear, to not be tied him to this world and be able to pass in the world of dead through the seven customs. Then the deceased is placed in the coffin with folded hands on his chest as in a prayer. In his hand is put a coin to pay the customs.

As long the deceased is in the house it is forbidden to work nothing else than what is needed for funerals.

The death watch usually lasts two nights from nightfall until morning. Those who come to death watch when they enter in the house and say by looking to deceased: "God forgive him" and people present over there say "Let God forgive him" or "God rest his soul". Relatives and friends are headed by the family close to coffin. Women wail and utter formulas in known lyrics or improvise from the elements which are familiar from the relation with the deceased. Once they will not be able to cry, they will begin to tell stories about the deceased.

In the third day after death, usually in the afternoon, it begins the funeral service in the church. There are brought from church: religious flags and candlesticks carried by the one who got along with the family of the deceased. To each candlestick and religious flag are put knot-shaped breads and one handmade towel.

After a short the church service in the house, four people take out the house the coffin with the deceased and they will go to the church. Those who will remain at home will sweep the floors and they will burn the rubbish and dead bed linen in the garden. It’s said that the direction of the smoke shows where death will go

In the yard the priest sings the Lamentations to the deceased, which ends the sermon. At the end people will go to give him the last kiss: they will cross themselves and will kiss the cross from the icon which is placed on the dead man's chest leaving some money.

On the last way that the deceased will make from his home to the church and from the church to the cemetery are 12 stops when priest reads the Gospels. In some villages the stops are made only in intersections, crucifixes and in front of church.

The cross and the icon are taken from the dead man's chest, and the coffin is closed, a dramatic moment in which the most begins to cry. People will begin to bewail the deceased.

After, knot-shaped breads are given with lit candles to illuminate the path of the deceased’s soul to heaven and the soul to pass easier through the seven customs.

After the hole is plugged, the remembrance of the deceased takes place. In this regard priest holds the wafer together with those who are present at funeral or they hold a piece of clothes who touch the wafer and they are praying for forgiveness of the deceased. After prayer people kiss the cross and take a piece of wafer and lit a candle.

After the funeral, relatives and friends of the deceased are invited to the memorial meal, where those present will eat and drink in remembrance of the deceased.

In the traditional village, the entire year is characterized by the customs regarded to ancestor worship. Thus, in addition to the Orthodox Church services at 3 days, 9 days, 6 weeks, 6 months, a year, and every year until the 7th year since death of the beloved one, are also Saturdays, the beginning of the lent and certain holidays when people offer alms and drinking in the memory of the dead.

This meal, like the other meals of the rites of passage, represents a moment of social solidarity of the entire community and mark the ending of a sequence of the ceremonial. The purpose of this meal is the union of survivors against the pain felt by the death of a community member and the sign of continuing individual and collective life. This seems to be obvious when we observe the course of the meal. Began in an atmosphere of solemn sadness, the meal usually ends with joy.

Many years ago, in Poland, the funeral was a little bit different than it’s now.

Currently, there is a funeral mass in the church or chapel, then going with the body of the deceased in the funeral procession to the cemetery and burial.

After funeral, immediate family meet on funeral reception.

Many years ago people believed in the magic of dreams. Death declared its coming into dreams. Family of the deceased or he dreamt about a thief, teeth, swamps or touch the dead person.

It was believed that the death circles around the house for 3 days and it can be seen by the animals. After somebody’s death house had frozen – people didn’t do any household activities. Mirrors were covered and clocks were stopped. The corpse was washes with water and then was clothed in the best outfit.

The soul left man through his mouth and later it flew through the chimney to the Last Judgment.

Many years ago people believed that the soul returns and until the day of funeral looks carefully at the body and the whole situation. People closed eyes of deceased person and put coins on eyelids.

They used to say that if you want to see the soul of the deceased, you should look through the keyhole.

By the time the funeral coffin stood in the house. Family came to deceased as well as friends and enemies – all people who wanted to reconcile with him and forgive all blames. Near the coffin were placed candles, because of that the soul could find the way to heaven. For all-night vigil, were invited singers who decided what prayer or dirge will be sung.

The funeral was held after three days since death. It was important to say goodbye to the deceased (just before closing the coffin) by a kiss usually in the hand or cheek - this rite didn’t apply to pregnant women.

When the coffin was putting out, all chests and rooms were opened to not let the soul of deceased nestle somewhere. When the coffin was putting out people knocked it three times in threshold or lowered it over the threshold, and all the desks and chairs in the house were overturned.

Returning from the funeral people had to be quiet and to not look back.

Tradiții și obiceiuri din ciclul vieții

Ciprian — Fri, 21 Feb 2014 16:22:02 GMT

Nașterea și botezul

Primul și cel mai important eveniment din viața unui om este nașterea. Acesta a căpătat, pretutindeni în lume o semnificație specială, astfel oamenii apărând obiceiuri la care iau parte atât familia cât și întreaga comunitate. Există multe tradiții care s-au pierdut de-a lungul timpului, însă există în continuare tradiții și obiceiuri ce se păstrează cu sfințenie.

În România, casele fără copii sunt considerate a fi pustii. Copii erau considerați averea sufletească a familiei, dar și o împlinire socială a familiei, tinerii căsătoriți atingeau statutul de oameni așezați ca lumea doar după ce aceștia deveneau părinți.

Femeia însărcinată și viitorul prunc au ca protectoare pe Fecioara Maria, iar cea care oficia ritualul nașterii și botezului era moașa. Din momentul în care moașa era chemată să ajute, cuvântul acesteia era lege pentru femeia gravida și familia acesteia.

În mod tradițional femeile gravide erau oprite de la muncile grele și erau sfătuite să poarte îmbrăcăminte şi încălţăminte comodă, să nu bea alcool, să nu se mire prea mult că va naşte copil fricos, să nu fure flori sau alte lucruri pentru că vor rămânea imprimate pe corpul copilului, să nu lovească câinii şi pisicile cu piciorul că va naşte copil păros.

Existau interdicții și în ceea ce privește mâncarea, fiindu-le recomandat să nu mănânce carne de capră şi de găină ca să nu nască copii cu „pielea de găină”, să nu mănânce peşte de la Ignat până la Crăciun ca să nu nască copii morţi, să li se ofere mâncarea la care aceasta poftește pentru a nu avorta, iar primele fructe dintr-un pom să fie oferite unei femei gravide pentru ca acel pom să fie roditor.

Pentru a avea parte de o sarcină ușoară, femeia nu trebuia să stea în loc, și să lucreze ca să dea naștere unui copil harnic. Din timp părinții pregăteau toate cele necesare nou născutului: hăinuţe, copaie de scăldat, leagăn etc.

Până nu demult, la naștere femeile erau asistate de moașe, femei iscusite în rânduielile nașterii. Moașa era considerată pe alocuri ca neam, legat de familie. Acestea erau răsplătite cu produse din gospodărie, precum carne, ouă, lapte și produse lactate etc. și foarte rar cu bani.

Când femeia intra în durerile facerii era chemată moaşa. Toţi membrii familiei așteptau în altă camera sau afară rugându-se ca naşterea să fie uşoară.

Moaşa era cea care îi dădea primele îngrijiri copilului: îi tăia buricul şi îi făcea prima baie.

În apa pentru prima baie a noului născut, în mod tradițional se pun în aceasta:

Busuioc ca să fie atrăgător copilul, mai ales dacă este fată
Lapte dulce ca să aibă pielea albă și moale
Grâu să fie cinstit
Mărar să fie plăcut ca mărarul în bucate
Mentă și mușețel să crească ușor și să fie sănătos
Măciulii de mac ca să doarmă bine
Semințe de cânepă ca să crească iute
Pene ca să fie ușor ca pana
Petale de trandafir pentru a avea frumusețea trandafirului
Apa sfințită (agheasmă) să fie copilul curat ca aceasta și ferit de rău
Ouă ca să fie sănătos și plin ca oul care trebuie să rămână întreg, mama copilului urmând să-l pună în apa de baie din a doua zi
Bani de argint pentru a avea o viața plină de belșug

După baie, moașa scote banii din copaie, și conform tradiției se duce și aruncă apa la rădăcina unui măr sau păr pentru ca noul născut să crească frumos și sănătos precum pomul respectiv.

Există tradiția ca noului născut să i se lege o ață sau o fundă de culoare roșie, pentru ca acesta să fie protejat de deochi.

După naștere, femeia este considerată lăuză timp de șase până la opt săptămâni, când i se face o rugăciune de curățire în cadrul bisericii. Până atunci femeia nu avea voie să meargă la biserică sau să lucreze.

Orice străin care intra în casă trebuia să lase bani sau cadouri pentru somnul copilului.

Pentru poporul român, botezul creștin este deosebit de important, un act fără de care nici nu se poate concepe existența umană.

Numele de botez al copilului era hotărât înainte de naștere după sfinții bisericii. În cazul în care copilul se îmbolnăvea, acestuia i se schimba numele, obicei care odată cu timp s-a pierdut.

În Biserica Ortodoxă, botezul se săvârșește la 40 de zile de la nașterea copilului. Nașii sunt cei care garantează credința noului născut, după botez copilul fiind încredințat de aceștia părințiilor. Astfel, nașii sunt considerați părinții spirituali ai copilului.

În timpul slujbei botezului, nou născutul este scufundat în cristelnița cu apă. În acest sens, este reamintit botezul lui Iisus Hristos în Iordan, apa fiind unul dintre mijloacele de purificare alături de foc și pământ.

Ultimul act din cadrul botezului este constituit în oferirea de lumânări aprinse nașului prin adresarea cuvintelor de către preot: „Primește lumânarea aprinsă și în neprihănire păzește botezul tău: Ține poruncile lui Dumnezeu, ca atunci când stăpânul va veni la nuntă, să poți alerga în întimpinarea lui, împreună cu toți sfinții, la ospățul ceresc și să trăiești în vecii vecilor”.

Acest act este explicat prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Altădată erați întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul; umblați ca fii ai luminii!”. (Efes. V, 8). Botezul se încheie cu urarea de binecuvântare: „Mergi în pace și Domnul să fie cu tine”.

După botez are loc un ospăț în cinstea acestui eveniment, la care sunt invitați nașii, rudele, vecinii și prietenii.

Obiceiurile legate de naștere se termină cu tăierea moțului și cu ruperea turtei deasupra capului copilului, tradiție ce are loc la un an de la nașterea copilului. În această zi, copilul va alege unul din obiectele așezate pe o tavă care îi vor predestina viitoarea profesie.

Familia este baza societății. Astăzi, în Polonia, familia încă funcționează pe modelul patriarhal. Tații sunt cei care decid cu privire la soarta familiei, aceștia sunt cele mai importante persoane, ghidând familia, iar opinia lor ar trebui să fie respectată. Nașterea unui copil nu s-a schimbat de-a lungul anilor. Acesta a fost întotdeauna și va rămâne un eveniment important.

Oamenii vin și îi felicită pe noii părinți. Rudele și prietenii vizitează o nouă familie. Cu mulți ani în urmă vizitele de multe ori se transformau într-o sărbătoare zgomotoasă, mai ales în cazul în care a venit pe lume un băiat.

In zilele noastre e la fel, după nașterea copilului, noul tatăl sărbătorește acest moment important cu colegii și prietenii lui.

Chiar după naștere, părinții de multe ori agățau la cărucior sau pătuț o fundă roșie, pentru a feri copilul de farmece. Când vine vorba de alegerea unui nume, în urmă cu mulți ani, oamenii alegeau numele care erau sărbătorite în ziua nașterii, vizând nivelurile joase din societate.

Nume puțin cunoscute erau omise, părinții alegând numele de sfinți al cărui celebrare în calendar era cel mai aproape de nașterea copilului. Uneori, un preot dădea numele copilului, chiar și împotriva voinței părinților.

Mica nobilime urma mai degrabă tradiția familiei, adesea fiul moștenind numele tatălui sau bunicului său. În zilele noastre oamenii nu acordă atenție tradițiilor de familie.

Cu toate acestea părinții le pun copiilor lor nume populare cu mulți ani în urmă. În 2013, cele mai populare nume de fete au fost: Lena, Julia, Zuzanna, Maja, Amelia, Oliwia, Zofia, Antonina.

Când vine vorba de nume de băieți, cele mai populare au fost: Jakub, Kacper, Szymon, Filip, Jan, Stanisław.

Un obicei important legat de naștere, este botezul, din cauza faptului că polonezii sunt o națiune catolică.

În general, botezul are loc până la împlinirea unui an a copilului. În biserica se află o slujbă specială, în care copilul primește numele. Botezul eliberează omul de păcatul original, fiind o condiție pentru a primi restul de taine în viitor.

În timpul botezului nașii sunt prezenți. Ei sunt, de obicei, membri ai familiei sau prieteni. În trecut, oamenii se credea că de la nași copilul moștenește anumite caracteristici, așa că aceștia erau aleși cu grijă, ținându-se cont și de averea și rangul social al nașilor.

În Polonia nu sunt atât de multe tradiții și obiceiuri legate de naștere, dar sunt multe superstiții legate de sarcină.

Dacă să credem în ele sau nu, toată lumea ar trebui să decidă. Vă prezint câteva dintre ele în cele ce urmează:

În cazul în care o femeie însărcinată s-a speriat și a atins o anumită parte a corpului, cum ar fi fața, capul, mâna, copilul va avea semn din naștere în această parte.
Nu ar trebui să refuzi cererile unei femei gravide, deoarece poți fi mâncat de șoareci.
Dacă o femeie studiază în timpul sarcinii, copilul va fi înțelept.
Vopsirea părului în timpul sarcinii este interzisă, deoarece copilul va avea părul roșu.
Este interzisă trecerea pe sub o scară sau frânghii, deoarece copilul va avea cordonul ombilical în jurul gâtului. Pentru același motiv gravidele nu ar trebui să poarte colier sau pandantiv.
Nu priviți prin vizorul ușii, deoarece copilul va avea un ochi cruciș.
Dacă gravida suferă de arsuri gastrice, înseamnă că pe capul copilului apare părul.
O gravidă nu ar trebui să împartă alimente, deoarece după naștere poate avea insuficient lapte.
Dacă gravida are grețuri în timpul serii va avea un băiat, iar în timpul dimineții va avea o fată.
Dacă burta este mai mare în partea superioară gravida va avea un băiat, dacă e mai mare în partea inferioară, va avea o fată.
Dacă pe fața gravidei au apărut pistrui, va naște o fată.
În cazul în care o femeie gravidă devine mai frumoasă va naște un băiat. Fata ia frumusețea mamei sale.
Apetitul pentru alimente dulce e semn că va da naștere unei fete, iar apetitul pentru acru și picant e semn că va da naștere unui băiat.
Atingerea burții unei gravide aduce noroc.

Nunta

Nunta reprezintă unul dintre ritualurile de trecere din viața oamenilor. Acest ritual are menirea să oficializeze relația unui cuplu prin întemeierea unei familii bazată pe dragoste și înțelegere.

În România a existat până nu demult anumite obiceiuri premergătoare nunții. Unul dintre acestea era pețitul, care consta prin discuția purtată de părinții fetei cu băiatul care s-a hotărât să se căsătorească cu aceasta. Adesea, băiatul era însoțit de către părinți în această discuție. După această discuție care stabilea anumiți parametrii pentru nuntă cum ar fi data și modul de desfășurare al nunții, avea loc o petrecere sau un ospăț în cinstea viitorului celor doi care s-au hotărât să își unească destinele.

Nu demult, în România, înainte de fiecare nuntă, părinții stabileau zestre atât pentru fată, cât și pentru băiat. Zestrea oglindea statutul social al familiei.

Conținutul zestrei era diferit de la caz la caz. Pentru fată se dădeau în general animale (vacă, oi, porc, păsări etc.), mai multe parcele de pământ, saci cu cereale, bani și lada de zestre în care erau puse țesături. Băiatul trebuia sa aibă casă, pământ, căruță cu boi, animale și bani.

Cu decenii în urmă nunțile se făceau numai duminica, ținând adesea două sau trei zile. Astăzi în mod obișnuit, nunțile se fac sâmbăta.

În seara dinaintea nunții tinerii din partea mirelui și a miresei împodobesc șase brazi cu ghirlande de hârtie, zurgălăi, năframe, panglici tricolore. Aceștia se duc pe la casele miresei, mirelui și nașilor, unde vor fi legați câte doi brazi în poartă sau ușa casei. Tinerii petrec în fiecare dintre aceste case, ei vestind în acest fel nunta ce va avea loc. Brazii rămân în fața casei până ce se vor usca. Bradul este simbolul vigorii şi al tinereţii; împodobirea lui simbolizează viaţa „îmbelşugată” a viitoarei familii.

La orice nuntă, cele mai importante persoane din alaiul de nuntași sunt mirii. Aceștia își aleg nașii, părinții sufletești care va sprijini noua familie în încadrarea în comunitate și care îi vor ajuta atunci când vor avea nevoie. Părinții mirilor au un rol deosebit în buna desfășurare a nunții.

Bărbieritul mirelui este un obicei care se desfăşoară în paralel cu îmbrăcatul miresei. Un prieten apropiat al mirelui îl bărbiereşte în mod simbolic. Aşezat pe un scaun, cu bani sub picior, mirele nu trebuie să-l lase pe lăutar să-i ia banii. Bărbieritul mirelui reprezintă un simbol al pregătirii băiatului pentru nuntă. Obiceiul se pare că avea o semnificaţie ritualică inițiatică, ultima dintr-un lung şir de iniţieri la care era supus băiatul în cursul deveniri sale ca bărbat.

Îmbrăcatul miresei este un alt obicei în care naşa, împreună cu mama miresei şi prietene apropiate ajută mireasa să se îmbrace, pentru ca la sfârşit, naşa singură îi leagă voalul şi coroniţa. Se desfăşoară în acelaşi timp cu bărbieritul mirelui şi simbolizează pregătirea fetei pentru nuntă. În trecut la acest ritual puteau lua parte mai multă lume din partea miresei.

După pregătirea miresei, cei prezenți dansează hora miresei acasă la mireasă, prilej cu care soacra mică împarte diferite cadouri naşilor, socrilor şi, uneori, rudelor apropiate.

Naşa comandă şi plăteşte o turtă împodobită cu diverse ornamente, comestibile sau nu, diferite împletituri şi alte forme. În mod simbolic, turta este ruptă deasupra capului miresei şi este dată spre consum invitaţilor. Se spune că aduce noroc celor care mănâncă din ea. Obiceiul se păstrează din vremea Romei antice.

Apoi alaiul de nuntași se îndreaptă spre Oficiul Stării Civile unde mirele și mireasa vor semna actele în urma cărora vor deveni soț și soție. După semnarea actelor va avea loc slujba în cadrul bisericii.

În Biserica Ortodoxă, slujba cununiei începe cu cântarea Psalmului 127: „Fericiți toți cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile Lui. Rodul muncii mâinilor tale vei mânca. Fericit ești; bine-ți va fi. Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale; fiii tăi ca niște vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale. Iată, așa se va binecuvânta omul, cel ce se teme de Domnul. Te va binecuvânta Domnul din Sion și vei vedea bunătățile Ierusalimului în toate zilele vieții tale. Și vei vedea pe fiii fiilor tăi. Pace peste Israel.”

Taina Cununiei este slujba în cadrul căreia omul este încununat cu mărire și cinste,fiind ridicat la rangul de împărat al întregii făpturi și devenind cu adevărat om deplin. Referindu-se la cei doi miri, preotul îi cere Domnului: „Unește-i pe dânșii într-un gând; încununează-i într-un trup; dăruiește-le lor roada pântecelui, dobândire de prunci buni."

Apoi, preotul ridică coroanele și îi închină pe cei doi miri ce aleg să își unească sufletele din dragoste. Atingând cu fiecare coroană fruntea fiecăruia dintre cei doi și amintind de amândoi la așezarea acesteia pe capul mirelui, respectiv a miresei. Preotul evidențiază faptul că pe capurile lor mirii poartă o coroană care este într-un fel și a celuilalt, fiecare poartă coroana sa, întrucât e unit cu celalalt. În iubirea dintre miri stă coroana și mărirea fiecăruia.

Coroana simbolizează mărirea și cinstea. În acest fel, mirii sunt măriți de Dumnezeu și de ceilalți oameni. Aceasta constă în fidelitatea și iubirea dintre cei doi, în jertfirea unuia pentru celălalt, și în asumarea responsabilităților necesare vieții de familie.

După încununarea celor doi miri preotul le rostește:

"Mărit să fii, mire, ca Avraam, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulțești ca Iacov, umblând în pace și lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu”. Primul model dat bărbatului este Avraam, puternicul întru credința și tatăl care, pentru ascultarea față de Dumnezeu, nu și-ar fi cruțat nici măcar unicul său fiu. Slăvirea bărbaților este ca a acelor mari suflete, credincioase și cu frică de Dumnezeu.

Iar miresei îi spune următoarele: „Și tu, mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veselești la Rebeca, să te înmulțești ca Rahela, veselindu-te cu bărbatul tău și păzind rânduielile Legii, că așa a binevoit Dumnezeu.”

Slujba se încheie cu declararea celor doi ca fiind soț și soție.

După slujbă nuntașii vor petrece în cadrul unui restaurant până a doua zi de dimineață. Petrecerea e una plină de veselie și de voie bună.

Specific românilor este obiceiul numit „furatul miresei”. Se presupune că mirele nu trebuie să aibă ochi decât pentru mireasa lui, însă unii glumeţi profită de neatenţia mirelui şi fură mireasa. Mirele este dator să o caute sau să o răscumpere. În unele zone, răpitorii au datoria de a nu lăsa mireasa pe jos, ea trebuie purtată numai în braţe. De multe ori, spre hazul invitaţilor, mirele este pus să îndeplinească anumite sarcini.

Un alt obicei este cel al aruncatului buchetului. În acest sens, mireasa se întoarce cu spatele la grupul de fete tinere, nemăritate, şi aruncă la întâmplare buchetul. Fata care-l prinde este cea care se va mărită prima.

Nunta continuă și a doua zi, atunci când nuntașii sunt invitați la ciorba de potroace.

Căsătoria și nunta sunt conectate cu multe tradiții și superstiții.

În prezent, în Polonia pregătirile pentru nuntă biserică și petrecere încep devreme, chiar cu doi ani înainte de ceremonie. Totul trebuie să fie planificat cu grijă.

Ceremoniile de nuntă sunt diferite în funcție de fiecare regiune a Poloniei. Fiecare dintre viitorii soți se pregătește pentru această zi în propria casă. Apoi, mirele merge cu familia sa la casa miresei.

Înainte de a merge la biserică, familia, domnișoara de onoare și cavalerul de onoare se întâlnesc în casa miresei. Părinții îi binecuvântează pe mireasă și mire, și pun bani în încălțămintea acestora, să nu rămână fără bani în noul mod de viață.

În unele regiuni ale Poloniei, în drumul spre biserică poate fi blocat de „porți”. Vecinii, colegii sau prietenii miresei și mirelui blochează drumul lor. Mașina cu cuplu poate pleca mai departe după ce mirele le dă de băut acestora.

Cu mulți ani în urmă, mirele intra primul în biserică împreună cu mama sa și cavalerul de onoare, iar mireasa intra cu tatăl ei. În zilele noastre, tinerii intră împreună cu domnișoara de onoare și cavalerul de onoare.

Femeile trebuie să rămână pe partea dreaptă a bărbatului. Tânărul cuplu așteaptă, de obicei, venirea preotului în cântatul corului. În biserică, ei își spun un jurământ de căsătorie și schimbă verighetele.

Când tinerii căsătoriți părăsesc biserica, invitații aruncă cu orez sau monede, simbolul prosperității în căsnicie. Cine (mireasa sau mirele) va colecta mai multe monede va conduce acasă.

După slujba religioasă, nuntașii le doresc toate cele bune, le oferă flori și mici cadouri. Ordinea urărilor este importantă. În primul rând, mireasa și mirele își schimbă urări, apoi cavalerul de onoare și domnișoara de onoare, părinții, bunicii, rudele și prietenii. Mașina proaspăt căsătoriților pleacă prima, iar alaiul de nuntași după aceștia.

După sosirea la restaurant, mireasa și mirele sunt întâmpinați de către părinții lor, după obiceiul polonez vechi, cu pâine și sare. Mama miresei întreabă, „Ce alegi: pâinea, sarea sau mirele?” Iar mireasa ar trebui să răspundă: „Pâinea, sarea și mirele să lucreze pentru ele”.

Mirii trebuie să bea un pahar de vodcă sau de apă și să arunce paharele pe spate pentru a le sparge. Apoi, mirele poartă mireasa peste pragul restaurantului și intră împreună în sala unde va avea loc petrecerea cu ocazia nunții.

Petrecerea începe cu urarea de sănătate și fericire pentru mire și mireasă. Oaspeții se așează la locurile lor în jurul mesei, astăzi fiind foarte popular să găsesc numele scris pe o plăcuță. Domnișoara de onoare stă alături de mireasă, iar cavalerul de onoare alături de mire.

Petrecerea începe cu cina, urmată de primul dans al mirelui cu mireasa, după care alte persoane se alătură. Dansurile variază cu mâncatul, diverse urări, cântece și concursuri organizate de trupă. Înainte de miezul nopții, oaspeții fură pantofii mirelui și miresei.

În tradițiile poloneze este o parte „Oczepiny”, în care cuplul se află în mijlocul sălii. Cuplul este acompaniat de cântece vesele. Mirele trebuie să răscumpere pantofii săi și pantofii miresei. În schimbul pantofilor, oaspeții primesc daruri (de obicei, alcool), dar și ei trebuie să facă ceva (de exemplu: să cânte, să danseze etc.).

În jurul miresei se adună un cerc al tuturor fetelor nemăritate. Mireasa închide ochii și aruncă voalul pe spatele. Fata care îl va prinde, se va căsători în curând. Situația este similară cu mirele, acesta aruncând cravata. Burlacul care prinde cravata, se vor căsători în curând. În acest fel, în timpul nunții apare „nou cuplu”, care va avea ocazia primului dans împreună.

După „Oczepiny”, invitații înmânează cadouri mirelui și miresei. Tortul de nuntă apare mai târziu în hol. Mirii taie tortul împreună, ei mănâncă prima felie și apoi își servesc părinții și pe ceilalți invitați.

Apoi mireasa și mirele le mulțumesc părinților lor pentru toate eforturile depuse în creșterea lor, și pentru tot ajutorul și dragostea lor. Părinții primesc, de obicei, cadouri și flori de la copiii lor și dansează cu ei.

Restul nunții este legată de dansuri și voie bună. La nuntă apare de multe ori așa-numita „masa fermă”, care include castraveți murați, untură, mezeluri, alcool preparat în casă și pâine de fermă.

Mireasa și mirele își la revedere de la toți invitații și îi invită pentru a doua zi - „Poprawiny”.

În Polonia, nunțile au loc de obicei sâmbăta, în timp ce „Poprawiny” duminica.

De pregătirile pentru nuntă și ceremoniile sunt legate unele superstiții, cum ar fi:

Luna în care are loc nunta trebui să conțină litera „R” în numele său.
Rochia de mireasa ar trebui să includă: ceva nou, vechi, alb, albastru, împrumutat.
Mireasa ar trebui să cumpere o rochie de mireasa doar în compania mamei sale sau a prietenul ei.
Pantofii miresei ar trebui să fie „compleți”. Expunerea degetelor de la picioare sau a călcâielor vor aduce ghinion.
Mirele nu o poate vedea pe mireasă îmbrăcată în rochie mai devreme decât în ziua nunții.
Cuplul nu ar trebui să încerce inele de nuntă înainte, poate aduce ghinion.
Ploaia din timpul nunții este considerată a fi o profeție de abundență și bogăție. O furtună urmată de un curcubeu simbolizează noroc.
Domnișoara de onoare ar trebui să fie necăsătorită.
În drumul spre biserică nu trebuie se întoarcă.
În drumul spre altar, mireasa și mirele ar trebui să fie atenți să nu se poticnească, poate aduce unele probleme în noul drum al vieții
Punerea inelului pe degetul mijlociu (chiar și din greșeală) simbolizează trădarea.
Sărutul sensibil după jurământ simbolizează fidelitatea și onestitatea în noua viață.
Prima persoană care urează cuplului ar trebui să fie un bărbat, cavalerul de onoare.
Printre persoanele care fac urări ar trebui să fie un străin, va asigura fericirea în căsătorie.

Cultul morților

În România, obiceiurile legate de moarte și înmormântare dezvăluie o viziune foarte veche în ceea ce privește comunicarea dintre omul viu, strămoșii morți și natură. S-a constatat că tradițiile funerare românești sunt mai vechi decât alte obiceiuri, fiind conservate de pe timpul romanilor. În credința populară, sufletul omului continuă să trăiască și după moarte, existând obiceiuri care au menirea să îi ușureze despărțirea de lumea aceasta și de a-l călăuzi spre lumea celor morți.

Trecerea în lumea de dincolo se realizează cu voia lui Dumnezeu. Aceasta se realizează odată cu intrarea preotului în casa celui decedat sau atunci când se trag clopotele în biserică. Despărțirea este ușurată de lumânările aprinse de toți cei care vin să își ia rămas bun de la decedat. Există credința că sufletul celui decedat stă în preajma casei unde a locuit până la 40 de zile.

Bătrânii așteptau cu resemnare moartea, ca o lege a sorții și spuneau „cu o moarte toți suntem datori”. Cei care erau chinuiți de boli incurabile și neputincioși se rugau să vină Moartea să îi ia ca să nu îi mai împovăreze pe cei ai casei.

La sat, bătrânii îşi pregăteau din timp hainele cu care urmau să fie înmormântaţi, de obicei haine de sărbătoare, păstrate cu grijă şi le spuneau celor apropiați să fie îmbrăcaţi cu ele. Unii chiar îşi făceau sicriu sau îşi pregăteau scândurile necesare realizării lui. De asemenea încercau să lase rânduială în moştenire, spuneau celor apropiaţi dorinţele privind mormântul şi înmormântarea. Cei rămaşi în viaţă se străduiau să le îndeplinească întocmai dorinţele celui decedat.

Cel care se apropie de moarte, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, iar dacă boleşte multă vreme îşi cheamă vecinii ca să le ceară iertare iar aceştia răspund „Dumnezeu să te ierte şi să ne ierte şi pe noi toţi”.

Este arhicunoscută credinţa că moartea este prevestită de anumite semne venite din natură, animalele şi păsările având această putere.

În acest sens cântatul bufniței aproape de casă, cântatul cucului, răgetul vacii, urletul câinelui țin să prevestească moartea unei persoane din curte sau dintre rudele acestei familii.

De asemenea, visele pot prevesti moartea, vise în care:

îţi cad dinţii şi sângerezi şi îţi pare rău de ei;
morminte, gropi, arături, surpări;
haine negre, ape tulburi, case dărâmate, prune, animale sălbatice;
Cai care se îndreaptă către tine;
Struguri negri simbolizează atât moartea, cât și faptul ca plângi mult;
O persoană decedată cu care vorbeşti sau care te cheamă la ea e semn de ploaie, dar şi de moarte.

Când omul este aproape să moară, cei din casă încearcă să nu strige, să nu facă zgomote ca să nu îl trezească și să îl chinuie pentru încă o zi sau două. Îi aprind o lumânare pe care i-o pun în mâna dreaptă sau lângă cap.

Se crede că cei care mor în ziua de Paşti sau în Săptămâna Mare sunt primiţi direct în rai fără să treacă pe la judecata de apoi, pentru că în această perioadă porţile raiului sunt deschise pentru creştini.

După ce omul „şi-a dat sufletul” familia îndurerată închide ochii mortului şi începe pregătirile pentru priveghi și înmormântare. Sunt acoperite sau întoarse oglinzile cu faţa către perete, tablourile, cu excepţia icoanelor sunt luate de pe pereţi, uşile şi ferestrele se ţin închise, bărbaţii umblă cu capul descoperit.

Vestea că a murit cineva se realizează prin tragerea clopotelor de trei ori pe zi. Pentru un om matur se trag clopotele mari, iar dacă e copil se trag doar clopotele mici.

După ce decedatul este îmbălsămat, acesta este îmbrăcat în hainele cele mai bune, iar la încălțăminte nu i se fac noduri pentru a nu fi legat de această lume și pentru a putea trece „vămile”. Apoi decedatul este pus în sicriu cu mâinile împreunate pe piept ca pentru rugăciune. În mână i se pune un ban ca să plătească vămile.

Câtă vreme este mortul în casă nu se lucrează decât ce e necesar pentru înmormântare.

Priveghiul ţine îndeobşte două nopţi de la lăsarea serii până dimineața. Cei care vin la priveghi la intrarea în casă privesc către mort şi zic „Dumnezeu să-l ierte” iar cei din casă răspund „Să-l ierte Dumnezeu” sau „Dumnezeu să-l odihnească”. Rudele şi prietenii sunt conduse de cei ai casei lângă sicriu. Femeile bocesc și rostesc formule în versuri cunoscute sau improvizează din elemente care îi sunt familiare din relația cu cel decedat. După ce nu mai pot plânge încep să povestească despre cel răposat.

În cea de-a treia zi după moarte, de regulă la amiază, începe slujba de înmormântare. Se aduc de la biserică: praporii (steaguri bisericești), sfeşnicele purtate de cei cu care s-au înţeles cei ai casei. La fiecare prapor şi la sfeşnic se puneau colaci şi câte un prosop ţesut la război.

După o scurtă slujbă în casă, patru persoane vor scoate sicriul cu mortul în curte și vor porni spre biserică. Cei care rămân acasă, mătură casa, iar gunoiul şi aşternutul mortului este dus în grădină şi i se dă foc. Direcţia fumului se zice că arată unde se duce moartea.

În curte i se face „dezlegarea” (prohodul) care se termină cu predica. La sfârşit oamenii merg să-i dea ultima sărutare: îşi fac cruce şi sărută crucea aflată pe icoana de pe pieptul mortului lăsând câţiva bănuţi, în ordine, întâi bărbaţii apoi femeile, întâi cei veniţi mai de departe apoi cei din sat şi rudele apropiate.

Pe ultimul drum pe care decedatul îl parcurge de acasă la biserică și de la biserică la cimitir se fac 12 opriri când se citeşte câte o evanghelie, în unele sate se face oprirea numai la intersecţii, la troiţe şi în faţa bisericii.

Se ia crucea şi icoana de pe pieptul mortului, florile şi se închide sicriul, moment dramatic în care cei mai mulţi izbucnesc în lacrimi. Începe bocirea mortului.

Apoi, se dau peste sicriu colaci şi lumină: lumânarea ca să lumineze calea sufletului spre rai iar colacii pentru ca sufletul răposatului să treacă mai uşor prin vămi.

După ce groapa a fost astupată are loc pomenirea decedatului. În acest sens preotul ţine în mână vasul cu prescură şi rudele decedatului sau se ţin de haine şi se roagă pentru iertarea păcatelor celui răposat. După rugăciune sătenii sărută crucea şi iau o bucăţică de prescură şi o lumânare.

După înmormântare, rudele și prietenii răposatului sunt invitați la pomană, unde cei prezenți vor mânca și bea în amintirea celui decedat.

În satul tradiţional întreg cursul anului este caracterizat de obiceiuri în legătură cu cultul strămoşilor. Astfel, pe lângă slujbele creştin-ortodoxe de pomenire la 3 zile, 9 zile, 6 săptămâni, 6 luni, un an, și în fiecare an până în cel de-al 7-lea an de la moartea persoanei dragi, mai erau sâmbetele, începutul posturilor și anumite sărbători când se dădea de pomană sau de băut în memoria celor decedați.

Această masă, ca și toate mesele din riturile de trecere, reprezintă un moment al solidarității sociale a întregii comunități și semnul unei încheieri a secvenței din ceremonial. Sensul acestei mese este unirea supraviețuitorilor în fața durerii resimțite prin moartea unui membru al comunității și semnul continuării vieții individuale și colective. Acest lucru pare evident când observăm desfășurarea mesei. Începută într-o atmosferă de tristețe solemnă, masa se termină de obicei cu veselie.

Cu mulți ani în urmă, în Polonia, înmormântarea a fost un pic diferită față de cum este astăzi.

În prezent, există o slujbă de înmormântare în biserică sau capelă, apoi merge cu corpul decedatului în procesiunea de înmormântare la cimitir, iar apoi îngroparea propriu-zisă.

După înmormântare, familia apropiată se întâlnește în cadrul unei recepții de înmormântare.

Cu mulți ani în urmă oamenii credeau în magia viselor. Moartea își făcea cunoscută venirea în vise. Familia sau persoana care urma să moară visa despre un hoț, dinți, mlaștini sau că atingea un mort.

Se credea că decedatul umblă în jurul casei timp de trei zile și poate fi văzut de către animale. După moartea cuiva casa era înghețată, oameni neefectuând nicio activitate de uz casnic. Oglinzile erau acoperite, iar ceasurile erau oprite. Cadavrul era spălat cu apă și apoi era îmbrăcat în cel mai bun costum.

Sufletul părăsea cadavrul prin gura lui și mai târziu zbura prin horn la Judecata de Apoi.

În urmă cu mulți ani oamenii credeau că sufletul se întoarce și până în ziua înmormântării se uită cu atenție la corp și la întreaga situație. Oamenii închideau ochii persoanei decedate punând monede pe pleoape.

Oamenii obișnuiau să spună că dacă doriți să vedeți sufletul celui decedat, ar trebui să te uiți prin gaura cheii.

În momentul în care sicriul stătea în casă. Familia venea la decedat, precum și prietenii și dușmanii, toți oameni care au dorit să se împace cu el și să îl ierte. Lângă sicriul erau aprinse lumânări pentru ca sufletul să poată găsi calea spre cer. În timpul noaptea de veghe, erau invitați cântăreți care decideau ce rugăciuni sau bocete vor fi cântate.

Înmormântarea avea loc la trei zile după moarte. Era important să-ți iei la revedere de la decedat (chiar înainte de închiderea sicriului), cu un sărut, de obicei, în mână sau de obraz. Acest ritual nu era efectuat de femeile gravide.

Când sicriul era scos afară din casă, toate piepturile și camere au fost deschise să nu lase sufletul decedatului să se cuibărească undeva. Când sicriul era scos afară oamenii băteau de trei ori în prag sau îl coborau peste pragul, iar toate mesele și scaunele din casă erau răsturnate.

Revenind de la înmormântare, oamenii trebuiau să fie liniștiți și să nu se uite înapoi.

Dzień Babci i Dziadka

Ciprian — Thu, 13 Feb 2014 17:27:23 GMT

Dzień Babci i Dziadka to święta obchodzone dla uhonorowania wszystkich babć i dziadków. W związku z tym, że w Rumunii nie świętujemy Dnia Babci i Dziadka, postanowiłem skupić się na tym, jak te dni wyglądają w innych krajach.

W Bułgarii Dzień Babci (Babin den) świętowano kiedyś 8 stycznia (według kalendarza juliańskiego), według kalendarza gregoriańskiego święto to przypada 21 stycznia. W Bułgarii zatwierdzono kalendarz juliański, ale Dzień Babci obchodzony jest 21 stycznia i wygląda nieco inaczej. Mama dziecka narodzonego w ostatnim roku wraz z nim odwiedza tego dnia krewnych składając im życzenia zdrowia.

W Ameryce Północnej Narodowy Dzień Dziadków (National Grandparents Day) przypada w pierwszą niedzielę po Święcie Pracy. Został ogłoszony w 1978 r. przez prezydenta Jimmy’ego Cartera. Symbolem tego dnia jest niezapominajka, ten dzień ma też swój hymn znany jako "Piosenka dla Babci i Dziadka" (A Song For Grandma And Grandpa). W szkołach organizowane są uroczystości. Dzień ten ma uświadomić dzieciom, jak wiele zawdzięczają swoim dziadkom. Wnuki są zachęcane do pomocy najstarszym członkom rodziny.

We Francji Dzień Babci i Dziadka nie ma zbyt długiej tradycji, od niedawna świętowany jest w pierwszą niedzielę marca.

Z kolei w Japonii Dzień Babci i Dziadka w ogóle nie funkcjonuje. Jest natomiast inne święto – tzw. Dzień Szacunku Dla Wieku (Keiro no Hi) – obchodzone 15 września każdego roku.

We Włoszech Dzień Babci i Dziadka obchodzony jest 2 października w kościelne święto aniołów stróżów, a w Brazylii 26 kwietnia.

W Polsce Dzień Babci obchodzony jest 21 stycznia, a Dzień Dziadka 22 stycznia. Oba święta są jednakowo ważne, zarówno dla seniorów, jaki i dla ich dzieci i wnucząt. Dzieci przygotowują w szkole przedstawienia dla swoich dziadków. Wręczają im specjalnie przygotowane laurki, zanoszą kwiaty czy czekoladki.

Rola babci i dziadka powinna być pełniona z radością i miłością. To dziadkowie kształtują poczucie trwałości rodziny, obdarzają wnuków zainteresowaniem i akceptacją. Deklarują miłość równie silną jak do własnych dzieci. Miłość do wnuków jest bardziej świadoma, a stosunek do nich łagodniejszy niż do własnych dzieci.

Babcia i dziadek są ważnymi osobami w życiu całej rodziny. Przekazują młodszym pokoleniom wzorce zachowań, dbają o ich edukację. Wszyscy powinniśmy doceniać chwile spędzone z babcią i dziadkiem, ponieważ są one na wagę złota.

Grandmother’s and Grandfather’s Day

Ciprian — Mon, 10 Feb 2014 17:26:37 GMT

Grandmother’s and Grandfather’s Days are celebrated in honor of all the grandmothers and grandfathers. Due to the fact that in Romania we don’t celebrate Grandparents’ Day, I decided to focus on the way of celebrating those days in different countries.

In Bulgaria, Grandmother's Day (Babin den) was celebrated on 8th January (according to the Julian calendar), according to the Gregorian calendar it was on 21st January. In Bulgaria, the Julian calendar was approved, but Grandma's Day is celebrated on 21st January and it looks a bit different. Mother with child born in the last year goes on that day and visits relatives saying wishes of good health.

In North America, National Grandparents Day falls on the first Sunday after Labor Day. It was proclaimed in 1978 by president Jimmy Carter. The symbol of that day is the flower called forget-me -not, that day has also its own anthem known as "Song for Grandma and Grandpa". Schools organize some festivities. That day has to realize children how much they owe their grandparents. In that day grandchildren are encouraged to help the oldest members of the family.

In France, Grandparents Day hasn’t got so long tradition, recently it’s celebrated on the first Sunday of March.

In Japan, Grandparents Day doesn’t function at all. However, there is another holiday – so-called Day of Respect for the Age (Keiro no Hi) – it’s celebrated on 15th September.

In Italy, Grandparents Day is celebrated on 2nd October which is the church feast of the guardian angels, and in Brazil Grandparents Day is on 26th April.

In Poland, Grandmother's Day is celebrated on 21st January and Grandfather's Day on 22nd January. Both celebrations are equally important for the seniors, their children and grandchildren. At school children prepare performances for their grandparents. They give them self-made greeting cards, they carry flowers or chocolates.

Grandma and Grandpa are important persons in life of the whole family. They bequeath behavior patterns to younger generations and care about their education. We should all appreciate the time spending with our grandmother and grandfather like those moments are at a premium.

Ziua bunicii și ziua bunicului

Ciprian — Sat, 08 Feb 2014 17:25:49 GMT

Ziua bunicii și ziua bunicului sunt sărbătorite în onoarea tuturor bunicilor. Datorită faptului că în România nu este sărbătorită Zilele Bunicilor, am decis să mă concentrez pe modul de a celebra aceste zile în diferite țări.

În Bulgaria, Ziua bunicii (Babin den) este sărbătorită pe 8 ianuarie (după calendarul iulian), iar în conformitate cu calendarul gregorian în data de 21 ianuarie. În Bulgaria, calendarul iulian a fost aprobat, dar Ziua Bunicii este sărbătorită pe 21 ianuarie și se pare un pic diferit. Mama cu copilul născut în ultimul an merge în această zi și își vizitează rudele urându-le multă sănătate.

În America de Nord, Ziua Națională Bunici cade în prima duminică după Ziua Muncii. Acesta a fost proclamată în 1978 de președintele Jimmy Carter. Simbolul de acea zi este floarea de nu mă uita, iar această zi are de asemenea propriul imn cunoscut sub numele de "Cântec pentru bunica și bunicul". Școlile organizează anumite festivități. În acea zi, copiii trebuie să realizeze cât de mult le datorează bunicilor lor. În acea zi, nepoții sunt încurajați să-i ajute pe membrii bătrâni ai familiei.

În Franța, Ziua Bunicilor nu are o tradiție atât de lungă. Recent, este sărbătorită în prima duminică din luna martie.

În Japonia, Ziua Bunicilor nu există deloc. Cu toate acestea, există și o altă sărbătoare așa-numită Ziua Respectului pentru Vârstă (Keiro no Hi), care este sărbătorită pe 15 septembrie.

În Italia, Ziua Bunicilor este sărbătorită pe 2 octombrie, care este sărbătoarea bisericii îngerilor păzitori, iar în Brazilia Bunicii Ziua este sărbătorită pe 26 aprilie.

În Polonia, Ziua bunicii este sărbătorită pe 21 ianuarie, iar Ziua bunicului pe 22 ianuarie. Ambele sărbători sunt la fel de importante pentru seniori, copiii lor și nepoții. La școală copii pregătesc spectacole pentru bunicii lor. Ei le dau felicitări realizate de aceștia, flori sau bomboane de ciocolată.

Bunica și bunicul sunt persoane importante din viața întregii familii. Ei lăsa moștenire modele de comportament pentru generațiile mai tinere și se îngrijesc de educația lor. Noi trebuie să apreciem timpul petrecut cu bunicii noștri, pentru că aceste momente sunt de aur.

Święto miłości: Walentynki vs Dragobetele

Ciprian — Wed, 05 Feb 2014 17:22:53 GMT

W życiu ludzi miłość nie może być niezauważalna i pozostająca bez tradycji odnoszących się do niej. Miłość oznacza tworzenie, uczucie, które istnieje od początku ludzkości. Bóg stworzył nas jako dowód Jego miłości i zasadził to wspaniałe uczucie głęboko w naszych sercach.

Najprawdopodobniej najbardziej znanym świętem miłości są Walentynki obchodzone 14 lutego.

Według książki Helene Henderson "Świąteczne symbole i zwyczaje", uroczystość św. Walentego zastąpiła w 469 roku oryginalne rzymskie święto pogańskie – Lupercalia, które było obchodzone między 13 a 15 lutego. Ta zmiana nastąpiła z inicjatywy papieża Gelasiusa, który zmienił obchody ze święta pogańskiego na chrześcijańskie i dlatego ludzie zaczęli świętować Walentynki 14 lutego.

Chociaż Lupercalia na początku był rytuałem płodności, z czasem przyjęły formę święta miłości. Lupercalia rozprzestrzeniły się w czasie rzymskich najazdów na Europę (Wielka Brytania, Francja, itp.).

Jedna z legend opisuje św. Walentego jako kapłana, który przeciwstawił się zakazowi rzymskiego cesarza dotyczącemu zawierania małżeństw i zaręczyn, poprzez udzielanie ślubów młodym ludziom w tajemnicy. Za naruszenie tego zakazu został aresztowany i stracony.

Inna legenda opisuje św. Walentego jako osobę, która pomagała chrześcijanom, którzy byli prześladowani. W wyniku udzielania tego wsparcia został uwięziony. W areszcie nawrócił więźnia i jego rodzinę na chrześcijaństwo i przywrócił wzrok jego niewidomej córce, w której się zakochał. Rano w dniu egzekucji św. Walenty wysłał wiadomość pożegnalną podpisaną "Od Twojego Walentego".

Prawda jest taka, że było tak wielu ludzi o imieniu Walenty, że może być również wiele legend. Na przykład w kalendarzu prawosławnym sześć razy pojawia się imię męczennika Walenty.

Walentynki obchodzone 14 lutego są paradoksem, ponieważ żaden z kościołów – katolicki czy prawosławny – nie czci św. Walentego tego dnia. Od 1969 roku Kościół Katolicki postanowił nie czcić św. Walentego w dniu 14 lutego z powodu małej ilości danych o jego życiu.

W ostatnich latach Walentynki stały się bardziej komercyjnym świętem niż obchodami uroczystości religijnej. Ze względu na ten fakt, Walentynki wyglądają podobnie na całym świecie: wszędzie pojawiają się kwiaty, romantyczne kolacje, prezenty wszelkiego rodzaju i pary trzymając się za ręce na ulicy – częściej niż kiedykolwiek.

W Polsce i w Rumunii to święto stało się bardziej popularne od 1990r. - po upadku komunizmu.

Przed 1990 r. w Rumunii święto miłości nazywano Dragobetele i było obchodzone 24 lutego. Ma ono starożytne pochodzenie i jest obecne w mitologii rumuńskiej. Dragobetele był synem "Baba Dochia" i był przystojnym, młodym chłopakiem, który uwiódł kobietę spotkaną na swojej drodze. W folklorze Dragobetele nazywane jest także: "Szefem wiosny", "Szefem lata" lub "Narzeczonym ptaszka".

W tym dniu, dziewczęta i chłopcy spotykali się przed kościołem i udawali się do lasu, żeby zebrać wiosenne kwiaty.

Na wzgórzach rozpalane był ogniska, a wokół nich chłopcy i dziewczęta spędzali czas na rozmowach i tańcach. W południe, dziewczyny zwykle biegły do swoich domów i były ścigane przez chłopców, którzy darzyli je sympatią. Jeśli chłopak był zwinny i udało mu się złapać dziewczynę, a ona go lubiła – mogła pocałować go na oczach wszystkich. Stąd powiedzenie: "Dragobetele całuje dziewczyny". Ten pocałunek symbolizował związek na rok lub dłużej. Dragobetele było okazją, aby pokazać wszystkim osobę, którą się kocha.

Również w tym dniu, ludzie musieli dbać o zwierzęta w zagrodzie i o ptaki. Nie poświęcali żadnego ze zwierząt w tym dniu, by nie zepsuć rytuału godowego.

Istnieją pewne zwyczaje związane z tym dniem. Mężczyźni nie powinni denerwować kobiet, w przeciwnym razie nie wróży to dla nich dobrego roku. Młodzież uważa, że w tym dniu powinno się żartować i jednocześnie szanować to święto, aby pozostawać w miłości przez cały rok. Ludzie nie powinni szyć czy pracować na polu, ale za słuszne uważane było robienie generalnych porządków w domu – co miało zapewnić dobrobyt w ciągu roku.

Mówi się, że w tym dniu nie wolno płakać, łzy mogą przynieść kłopoty i smutek w kolejnych miesiącach.

W ostatnich latach świadomość Rumunów dotycząca święta Dragobete znacząco wzrosła, a wiele osób wyrzekło się świętowania Walentynek 14 lutego, wybierając rumuńskie święto Dragobetele przypadające na 24 lutego.

Biorąc pod uwagę, że miłość to uczucie, które jest budowane przez długi okres czasu, powinno być świętowane każdego dnia, pokazując w ten sposób ukochanej osobie, ile ona dla nas znaczy. Również tam, gdzie jest miłość - jest zaufanie, zrozumienie, tolerancja, siła do przezwyciężania najtrudniejszych przeszkód, motywacja, nadzieja, radość, odprężenie i wiele innych emocji i uczuć, których doświadczamy na co dzień dzięki miłości, tworząc odrobinę raju na ziemi.

The Feast of Love: Valentine's Day vs Dragobetele

Ciprian — Tue, 04 Feb 2014 17:24:06 GMT

In people's lives, love could not be unnoticed and without traditions regarded to it. Love means creation, a feeling that exists from the beginning of mankind. God created us as a proof of his love and He planted deep in our hearts this wonderful feeling.

Perhaps the most known feast of love is Valentine’s Day celebrated on 14^th February.

According to Helene Henderson’s book "Holiday Symbols and Customs”, the celebration of Saint Valentine replaced in 469 the original Roman pagan festival, Lupercalia which was celebrated between 13^th and 15^th February. This change occurred at the initiative of Pope Gelasius, who replaced the pagan celebration with the Christian one, and thus people began to celebrate Valentine's Day on 14^th February.

Although Lupercalia, in the beginning was a ritual of fertility, over time it took them form a feast of love. Lupercalia was spread through the Roman invasions in Europe (Britain, France, etc.).

One of the legends of Saint Valentine describes him as a priest who defied the Roman emperor ban on marriages and engagements by marring young people in secret. For violation of this ban, he was arrested and executed.

Another legend describes Saint Valentine as a person who has helped some Christians who were persecuted. As a result of this support, he was imprisoned. While in custody, he converted a prisoner and his family to Christianity and he restored sight of prisoner’s blind daughter, with whom he fell in love. In the morning of his execution, Valentine sent a farewell message signed "From Your Valentine."

The truth is that there were so many people with the name of Valentine that there may be a lot of legends. For example in the Orthodox calendar appear six times martyrs named Valentine.

Valentine’s Day, celebrated on 14^th February is a paradox because none of the Catholic or Orthodox churches celebrate Saint Valentine on this day. Since 1969, the Catholic Church decided to no longer celebrate Saint Valentine on February 14 because of the few data about his life.

In recent years Valentine’s Day has become more a commercial celebration than a religious celebration. Because of this fact, Valentine’s Day looks similar everywhere around the world: flowers everywhere, romantic dinners, gifts of all kinds and couples holding their hands on the street more than ever.

In Poland and in Romania, this feast has become increasingly popular since 1990 after the fall of communism.

Before 1990, in Romania the feast of love was called Dragobetele and it was celebrated on 24^th February. The feast has ancient origin, being present in the Romanian mythology. Dragobetele was the son of "Baba Dochia” and he was handsome young boy who seduced women he had met in his way. In folklore, Dragobetele is called also: "The Head of Spring", " The Head of Summer" or "Bird’s fiancé".

On this day, girls and boys met in front of church and went to the forest to pick spring flowers.

On the village’s hills were lit fires and around them boys and girls spent their time talking and dancing. At noon, girls ran to their homes, being pursued by boys who like them. If the boy was swift and caught the girl, and she liked him, she kissed him in front of all. Hence the saying: "Dragobetele kisses the girls!”. This kiss symbolized the engagement of the couple for a year or more. This feast was an opportunity to show the person whom you love to the community.

Also on this day, people had to take care of animals in the yard and the birds of the air. They didn’t sacrifice animals to not spoil the animal’s mating ritual.

There are some customs regarding to this day. The men were not supposed to annoy women, because otherwise the will not have a good year. Youth believed that on this day they should joke and respect this feast in order to be in love all year. People may not sew and work the field, but it was good to do general cleaning in the house in order to have prosperity during the year.

It is said that on this day it is not allowed to cry, tears during this day will bring trouble and sorrow in the following months.

In the last years, the awareness of Romanians regarding the feast of Dragobete has grown increasingly, and many people renounced to celebrate Valentine's Day on 14^th February, choosing to revive Romanian feast - Dragobetele on 24^th February.

Considering that love is a feeling that is built during a long period of time, it should be celebrated every day by showing to the beloved how much he or she means to you. Also, where is love there is trust, understanding, tolerance, strength to overcome the toughest obstacles, motivation, hope, happiness, relaxation and many other emotions and feelings that we experience every day by loving, while we are creating a corner of paradise on this Earth.

Ziua îndrăgostiților (Sfântul Valentin vs Dragobetele)

Ciprian — Mon, 03 Feb 2014 12:33:23 GMT

În viața oamenilor nu putea ca tocmai dragostea să treacă neobservată și să nu existe tradiții în acest sens. Dragostea înseamnă creație, un sentiment care a existat încă de la începutul omenirii, Dumnezeu creându-ne din dragoste și sădind în adâncul inimilor noastre iubire.

Poate că cea mai cunoscută sărbătoare în acest sens o reprezintă Sfântul Valentin, sărbătorit în data de 14 februarie.

Conform Helene Henderson în cartea Simboluri și tradiții de sărbători, celebrarea Sfântului Valentin a înlocuit în anul 469 sărbătoarea păgână cu origine Romană, Lupercalia, sărbătorită între 13 și 15 februarie. Această schimbare a survenit din inițiativa papei Ghelasie, care a înlocuit fondul păgân al sărbătorii cu cel creștin, și în acest fel oamenii au început să sărbătorească Sfântul Valentin în data de 14 februarie.

Deși Lupercalia, la început a reprezentat un ritual al fertilității, de-a lungul timpului a luat forma unei sărbători a iubirii. Lupercalia a fost răspândită datorită invaziilor romane în Europa (Britania, Franța, etc).

Una dintre legendele Sfântului Valentine îl descrie ca fiind un preot care a sfidat interdicția împăratului roman privind căsătoriile și angajamentele, căsătorintu-i pe tineri în secret. Pentru încălcarea acestei interdicții, acesta a fost arestat și executat.

O altă legendă îl descrie pe Sf. Valentin ca fiind o persoană care a ajutat niște creștini care erau persecutați. Ca urmare a acestui ajutor, acesta a fost încarcerat. În timpul încarcerării, acesta a convertit un pușcăriaș și familia acestuia la creștinism și i-a redat vederea fiicei pușcăriașului, de care s-a îndrăgostit. În dimineața execuției sale, Sf. Valentin i-a trimis un mesaj de rămas bun semnat „De la Valentinul tău.”

Adevărul e că au existat atât de multe persoane cu numele de Valentin încât pot exista o sumedenie de legende. Numai in calendarul ortodox apar de șase ori mucenici cu numele de Valentin.

Sărbătoarea de Sfântul Valentin în data de 14 februarie reprezintă un paradox pentru ca niciuna dintre bisericile catolică și ortodoxă nu sărbătorește acest sfânt în această zi. Din anul 1969, Biserica Catolică a decis să nu-l mai sărbătorească pe Sfântul Valentin în data de 14 februarie din cauza puținelor date despre viața acestuia.

În ultimii ani sărbătoarea a devenit mai mult o celebrare comercială decât una religioasă. În urma acestui considerent mai peste tot în lume această zi arată asemănător: buchete de flori pretutindeni, cine romantice, cadouri de tot felul și cupluri care se țin de mână pe stradă mai mult ca niciodată.

În Polonia, dar și în România această sărbătoare a devenit din ce în ce mai populară începând cu anul 1990 după căderea comunismului.

Înainte de 1990, în România se sărbătorea Dragobetele în data de 24 februarie. Sărbătoarea are origini străvechi, provenind din mitologia românească. Astfel, Dragobetele este fiul babei Dochi, un tânăr chipeș și iubăreț, care seducea femeile care îi ieșeau în cale. Dragobetele mai poartă în popor și denumirea de „Cap de primăvară”, „Cap de vară” sau „logodnicul pasărilor”.

În această zi de sărbătoare , fetele și băieții se întâlneau în fața bisericii și plecau să culeagă flori de primăvară în pădure.

Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor fetele și băieții își petreceau timpul vorbind și petrecând. La ora prânzului, fetele se întorceau la casele lor alergând, obicei numit zburătorit, fiind urmărite de câte un băiat care îi căzuse dragă. În cazul în care băiatul era iute de picior și o ajunge, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici și zicala: Dragobetele sărută fetele! Acest sărut simboliza logodna celor doi pentru un an sau chiar mai mult, fiind un prilej pentru afișarea dragostei în fața comunității.

Tot în această zi, oamenii trebuiau să aibă grijă de animalele din ogradă și de păsările cerului. Nu sacrificau animale pentru a nu strica rostul împerecherilor.

Existau o serie de obiceiuri în această zi. Astfel, bărbații nu trebuiau să le supere pe femei, pentru că în caz contrat nu le va merge bine pe durata întregului an. Tinerii considerau că în această zi trebuie să glumească și să respecte această sărbătoare pentru a fi îndrăgostiți tot anul. În această zi, nu se coase și se lucrează la câmp și se face curățenie generală în casă, pentru ca tot anul să fie cu spor.

Se spune că în această nu ai voie să plângi, lacrimile care curg în această zi sunt aducătoare de necazuri și supărări în lunile următoare.

În ultima perioadă, gradul de conștientizare al românilor în legătură cu sărbătoarea de Dragobete a crescut, iar din ce în ce mai mulți au renunțat la sărbătorirea Sfântului Valentin în ziua de 14 februarie, alegând să reînvie sărbătoarea românească, Dragobetele.

Ținând cont că dragostea este un sentiment ce se clădește intr-o perioadă lungă de timp, aceasta trebuie sărbătorită în fiecare zi, arătându-i persoanei iubite cât de mult înseamnă aceasta pentru noi. De asemenea, unde există dragoste acolo există încredere, înțelegere, toleranță, puterea de a trece peste cele mai grele obstacole, motivație, speranță, fericire, relaxare și multe alte emoții și

Tradycje zimowe

Ciprian — Wed, 15 Jan 2014 12:30:24 GMT

Zima to okres w ciągu roku, kiedy przyroda zdaje się spać. Jednakże, tradycje i zwyczaje z nią związane są liczne i bardzo różne.

Niestety wiele tradycji zachowuje się w coraz mniejszym stopniu, będąc jednym z efektów globalizacji.

Mieszkałem w Polsce w czasie zimy i mogę powiedzieć, że tradycje zimowe, z wyjątkiem Świąt Bożego Narodzenia, prawie nie istnieją w Łodzi i w Gminie Nowosolna. To smutne, że o części polskiej kultury można usłyszeć tylko od dziadków lub przeczytać w niektórych książkach. Ale bez względu na to, jak dużą masz wyobraźnię, nie możesz poczuć i uzmysłowić sobie wszystkich aspektów tych tradycji.

Jedyne co pozostaje, to sprawdzić w internecie i mam nadzieję, że znalazłem wystarczająco dużo informacji na temat tradycji tego okresu, tradycji, które nie tak dawno można było zobaczyć na własne oczy.

Najbardziej znana tradycja to kulig. Sięga ona jeszcze czasów szlacheckich.

Kulig był bardzo popularną przejażdżką saniami, w czasie której uczestnicy udawali się od domu do domu. Po przyjeździe do tych domów dobrze się bawili przeplatając tańce obfitymi posiłkami.

Obecnie tradycja ta jest podtrzymywana w niektórych regionach Polski, zwłaszcza górskich.

Koljada jest świętem przesilenia zimowego, kiedy ludzie – w przebraniu zwierząt – wędrowali po wiosce. Bardzo często byli przebrani w kostiumy kóz łącznie z ich głowami wspieranymi kijami i z kocem zasłaniającym ciało danej osoby. Tak samo było w przypadku przebierania się za inne zwierzęta.

Innym zwyczajem tego okresu było to, że jeden chłopiec z grupy trzymał symbol wirującego słońca ze świecą w środku. Później, gdy w Polsce pojawiło się chrześcijaństwo, symbol słońca zastąpiono gwiazdą.

Grupa chodziła od domu do domu i wyśpiewywała życzenia dla gospodarzy. Te utwory zawierały wstęp o uczcie bogów, modlitwy i najlepsze życzenia dla tych, którzy słuchali, spodziewając się otrzymania prezentów w zamian. Dary nazywane były "koljada" i zazwyczaj były to wypieki ("korovka"), które miały formę krowy lub kozy. Produkty te były tradycyjnie wypiekane przez dziadków. Po otrzymaniu prezentu, jeden ze śpiewaków uderzał gałązkami leszczyny, życząc domownikom zdrowia i szczęścia w Nowym Roku. Gałązkę pozostawiano gospodarzowi, który przypinał ją powyżej drzwi, aby mieć bogactwo i ochronę dla domu.

Czasami rozpalano ogniska, a dusze zmarłych przodków zapraszano po to, aby mogły się ogrzać.

Również w tym okresie miały miejsce parodie pogrzebów, gdy osoba, która udawała, że nie żyje - była wnoszona do domu. Wybierana była dziewczyna, która tradycyjnie całowała "zmarłego". Dzięki temu, "martwa" róża symbolizuje odrodzenie.

Sylwester obchodzony w miastach i na wsiach Polski zazwyczaj połączony jest z organizacją przyjęć, które trwają aż do rana. Na wsiach są różne tradycje, większość z nich przybiera formę żartów.

Na przykład, w Żywcu był zwyczaj, że grupy chłopców przebierały się za diabły, niedźwiedzie i żebraków i wędrowały po miejscowościach, a towarzyszył im brzęk pustych puszek. Zatrzymywały każdą młodą kobietę, która stanęła im na drodze i obsypywały ją śniegiem, ale wszystkie te zwyczaje były traktowane pobłażliwie, ponieważ wierzono, że w ten sposób ludzie zostawią za sobą stary rok.

Innym ważnym zwyczajem związanym z Sylwestrem był fakt, że dziadkowie piekli chleb, który miał kształt zwierząt (owiec, królików, gęsi, krów i ptaków). Dziadkowie często dawali te chleby swoim wnukom. W niektórych rejonach Polski były pieczone pączki, aby zapewnić dostatek w Nowym Roku. Pieczywo w kształcie pierścienia i krzyża ukrywano pod stołem podczas obiadu i służyło ono za wyrocznię. Jeśli ktoś znalazł chleb w kształcie pierścienia, to znaczy, że jego ślub odbędzie się szybko, a gdy znalazł krzyż - oznaczało to wprowadzanie w stan kapłański.

Z tym dniem ma związek wiele przysłów takich jak: "W Nowym Roku trzeba obudzić się wcześnie, by wstawać wcześnie w ciągu całego roku", "Należy dotknąć podłogi prawą nogą, jeśli chce się oczekiwać powodzenia na resztę roku" i "Aby stać się bogatym, należy umieścić monety w małej torebce i biec na wzgórze robiąc dużo hałasu".

Tradycyjnie ten okres był właściwym czasem na prognozy dla dziewcząt, mogły dowiedzieć się, kto jest ich bratnią duszą – wystarczyło tylko spojrzeć w zaparowane lustro po kąpieli w Sylwestra.

Po Nowym Roku, 6 stycznia ma miejsce Święto Trzech Króli. Ksiądz odwiedza domy katolików i pisze kredą na drzwiach wejściowych inicjały K + M + B (Kacper, Melchior i Baltazar). W regionach górskich, ludzie chodzą do kościoła, by pobłogosławić kredę i po powrocie do swoich domów piszą inicjały na drzwiach wejściowych. Mają one na celu zapobieganie katastrofom.

Zwyczaj wspólny dla niemal wszystkich kultur europejskich, w tym Polaków i Rumunów to ten, kiedy w grudniu ludzie przynoszą do swoich domów gałązkę jemioły, symbol pokoju, życia wiecznego i akceptacji, wskazujący na to, że są oddanymi chrześcijanami. Dziewczyny są często całowane pod jemiołą z miłości, przyjaźni czy dla powodzenia, po pocałunku chłopak zabiera jeden z owoców jemioły. Po wyczerpaniu wszystkich jagód ludzie nie będą mogli całować się pod tą gałązką.

Co jest charakterystyczne dla kultury rumuńskiej, to bogaty folklor z wieloma tradycjami związanymi z pracą w gospodarstwie czy pasterstwem. Tradycje z czasów starożytnych są podtrzymywane w wioskach i miasteczkach, ale trudno oprzeć się presji globalizacji i nowoczesności. Dzięki swej różnorodności i znaczeniu, tradycje zimowe mają szczególne miejsce w życiu Rumunów.

Ferie zimowe rozpoczynają się wraz z adwentem (15 listopada), ale zwiększają swoją intensywność wraz z uroczystością św. Andrzeja i osiągają apogeum w okresie 20 grudnia - 7 stycznia.

W dniu 20 grudnia domownicy świętują dzień Ignacego, tradycję przechodzącą z ojca na syna. Zakłada się, że ta tradycja pochodzi ze starożytności.Centralnym znaczeniem rytuału jest śmierć i odrodzenie, w tym sensie, zabijano świnie w celu zwiększenia siły Słońca. Wraz z pojawieniem się chrześcijaństwa, ta tradycja została zasymilowana i poświęcona zwyczajom chrześcijańskim.

Jednak ludzie w Rumunii nadal zabijają świnie tym dniu, ale teraz ma to inne znaczenie.

Rytuał świniobicia jest dokładnie przekazywany z ojca na syna. Dzień przed ubojem świnia nie jest karmiona, aby łatwiej można było oczyścić jelita. Rankiem, w dniu imienin Ignaca, gospodarz z pomocą mężczyzn z wioski wyciąga świnię z chlewu, przytrzymuje ją, a jeden z nich zabija. Po wykrwawieniu się, świnia jest opalana.

Następnie świnia jest obmywana wodą i nacierana solą, żeby uzyskać miękką skórę. Potem czoło świni naznacza się krzyżem i dopiero można ją rozciąć.

Świnia ma zdolności przewidywania pogody. Od wielu, wielu lat mówi się, że śledziona świni jest najlepszym wskaźnikiem dla zimy. Jeśli śledziona przy końcu jest gruba – zima będzie ciężka, z dużą ilością śniegu, ale lato będzie obfite w żniwa. Jeśli śledziona jest cienka, to pokazuje, że zima będzie mroźna z niewielką ilością śniegu, wiosna przyjdzie szybko, ale następny rok nie będzie tak bogaty.

Po rozkrojeniu mięsa, gospodynie domowe zaczynają przygotowywać kiełbasę i inne specjały.

Na koniec wszyscy, którzy wzięli udział w uboju świni jedzą potrawy przygotowywane z tego mięsa.

W czasie przesilenia zimowego przodkowie zwykle wspinali się na szczyty z zapalonymi pochodniami, by powitać wschodzące słońce i pomodlić się do niego. Po modlitwie, odbywały się spotkania w pobliżu ognia, ludzie śpiewali i tańczyli, aż do zachodu słońca, kiedy wracali do swoich domów. Kiedy Dacia została podbita przez Rzymian, rodzime podłoże tradycji zimowych wzbogacono o Saturnalia.

Prawdopodobnie najbardziej rozpowszechnioną tradycją w okresie zimowym wśród Rumunów jest kolędowanie, scenariusz składa się z tekstów obrzędowych, magicznych formuł, tańców i gestów, odgrywanych na ulicach lub na podwórkach. Poprzez kolędowanie, ludzie składają życzenia zdrowia, bogactwa i spełnienia marzeń w przyszłym roku.

W zależności od poszczególnych dni grudnia i regionów Rumunii istnieje wiele rodzajów kolędowania – które prezentuję poniżej.

Kolędy to pieśni śpiewane przez dzieci, które ogłaszają narodziny Jezusa i zaczynają się wieczorem 23 grudnia a kończą rankiem 24 grudnia. Kolędnicy otrzymują od gospodarza: precle, orzechy, jabłka, pieczywo w kształcie węzełka lub słodycze.

Kolejny stary zwyczaj, który dotyczył prawie wszystkich populacji chrześcijańskich jest taki - dzieci chodzą z gwiazdą między Świętami Bożego Narodzenia a Objawieniem Pańskim. Ten zwyczaj jest przypomnieniem, że gwiazda ogłasza narodziny Jezusa i wskazuje drogę trzem mędrcom.

W okresie od imienin Ignacego do Sylwestra, są chłopcy, którzy chodzą z kozą - "turca" lub "brezaia". Wszystkie te przedstawienia z maskami diabłów i starców, krzyczących, gwiżdżących, z zabawnymi ruchami, starają się nieść radość wszystkim tym, którzy je oglądają.

Taniec kozy wykonuje chłopiec, który jest przebrany za kozę, tak jak inni śpiewacy. Koza jest związana z rytuałem agrarnym i ma przynosić żyzność glebie i obfite plony.

Kolejny zwyczaj podobny do koziego tańca to taniec niedźwiedzia, pochodzący z regionu Mołdawii. Niedźwiedzia odgrywa chłopiec mający głowę i futro zwierzęcia. Niedźwiedź jest prowadzony przez lidera, przy akompaniamencie muzyki. W rytmie bębnów, fletu i innych instrumentów muzycznych, lider prowokuje niedźwiedzia, który chodzi kołysząc się. Zwyczaj ten symbolizuje oczyszczenie i płodność gleby w nadchodzącym roku.

Pluguşorul (pług) jest to zwyczaj, który dotyczy całej Rumunii i związany jest z Sylwestrem. W tym dniu grupy dzieci chodzą od domu do domu, aby życzyć zdrowia i pomyślności w nadchodzącym roku. Towarzyszy im dźwięk dzwonów, trzask bicza i tarcia w bębny ("Buhai"), które brzmią podobnie do odgłosu wydawanego przez woły. Na życzenia składa się długi wiersz, który opisuje rolniczą pracę m.in. orkę i zakwit drzew.

W pierwszym dniu Nowego Roku, dzieci budzą się wcześnie rano życząc zdrowia, szczęścia, bogactwa i dobrobytu wszystkim ludziom na cały rok. Ten zwyczaj nazywa się "sorcova" i towarzyszy mu gałązka ozdobiona kwiatami.

6 stycznia prawosławni Rumuni świętują Objawienie Pańskie. W tym dniu, kapłan błogosławi domy i wodę, którą gospodarz pokrapia zwierzęta, aby były zdrowe. Zwyczaj w miastach w pobliżu Dunaju jest taki, że kapłan rzuca drewniany krzyż do wody. Potem grupa mężczyzn wskakuje do zimnej wody, aby go odzyskać.

Częścią życia ludzi są tradycje i zwyczaje tego okresu, które próbują przeciwstawiać się zmianie stylu życia i przejściu z działalności rolniczej do działalności innego rodzaju – jak przemysł czy usługi.

Mam nadzieję, że te piękne tradycje nie pozostaną zwykłymi wspomnieniami lub tylko wzmiankami w książce, bo są częścią kultury jednego państwa czyniąc je jednocześnie innym i wyjątkowym.