Acest eveniment astronomic este celebrat în noaptea dintre 23 și 24 iunie - în ajunul zilei dedicate Sfântului Ioan Botezătorul, de către Biserica Ortodoxă și cea Catolică. Este binecunoscut modul în care biserica asimilează sărbătorile păgâne, precum cum și solstițiul de vară, asociindu-le unor sfinți ai acestor biserici. Însă acest eveniment nu este sărbătorit în aceeași zi pretutindeni în lume. De exemplu, în Belarus, Rusia și Ucraina oamenii sărbătoresc solstițiul în data de 7 iulie, eveniment cunoscut ca și Ziua lui Ivan Kupala.

Denumirea de solstițiu provine din latinescul solstitium format din sol (soare) și stitium (oprire, repaus), în traducere liberă „soarele stă”. Binențeles că Soarele nu staționează în această zi, lasă această impresie datorită faptului că unghiul făcut de Soare cu orizontul la trecerea meridianului nu se schimbă semnificativ.

Sărbătorirea acestui fenomen își are originea în timpuri străvechi, așadar această celebrare  fiind considerată ca fiind păgână.

Legat de acest fenomen, pretutindeni în lume există tradiții și interpretări ale acestei zile, dar cu preponderență în Europa.

În sudul și centrul Poloniei, acest eveniment este denumit sobótki, iar în Masuria este denumit palinocka. Cuvântul sobotki se pare că ar fi creat de către Biserică, însemnând o întâlnire restrânsă a vrăjitoarelor. De asemenea, cuvântul este asociat cu o legendă care spune că „sobótki” este comorarea unei fete frumoase pe numele de Sobótka. Conform legendei, aceasta locuia într-un sat, înspre care se întorcea din război logodnicul acesteia cu gândul de a o lua de nevastă. Însă cu puțin timp înainte ca acesta să ajungă la logodnica lui, satul a fost atacat de către inamic. În urma acestui atac, Sobotka moare împușcată în inimă. Se pare că acest episod ar fi avut loc în noaptea solstițiului de vară...

În celelalte state de origine slavă, evenimentul este sărbătorit sub denumirea de Kupala. „Kupala” provine probabil din cuvântul indo-european „Kump” ce înseamnă grup sau comunitate.

În noaptea miezului de vară, oamenii dedică un loc aparte în ritualurile lor, apei și focului ce au puteri purificatoare. Este o sărbătoare a iubirii, a fertilității, a soarelui și a lunii. În Lituania există un cântec care descrie primul izvor după crearea lumii, atunci când Luna s-a căsătorit cu Soarele. Dar atunci când Soarele, după noaptea nunții de nesomn, s-a trezit și a crescut deasupra orizontului, Luna l-a părăsit, trădându-l cu steaua dimineții. De atunci, cele două corpuri cerești sunt dușmani și luptă în mod constant - în special în timpul solstițiului de vară, atunci când noaptea este mai scurtă, iar ziua este cea mai lungă ...

În timpul acestei nopți au loc o mare varietate de obiceiuri. Scopul principal al acestora este de a asigura sănătatea și fertilitatea celor ce iau parte la ritual.

Cu mulți ani în urmă, în timpul acestei nopți, oamenii aprindeau focuri în care aruncau diferite plante. Sărind peste aceste focuri și dansând în jurul lor aveau ca scop de a curăța, a proteja de spiritele rele și de boli. În Rusia, cuplurile săreau peste focuri în timp ce ei își asupra lor umeri stauti cu înfățișarea zeiței Kupala. În cazul care această statuie ar fi căzut în timpul saltului peste foc însemna sfârșitul iubirii. În Grecia, primele care săreau peste foc erau fetele, iar apoi băieții anunțând că lasă în urmă toate păcatele lor.

În această zi, în Europa se aprindeau focuri de tabără pentru a alunga spiritele rele. De asemenea se credea că toate apele aveau proprietăți medicinale, iar oamenii ce se scăldau în râuri și lacuri se vindecau de boli.

Atunci când creștinismul s-a răspândit în lumea păgână, sărbătorirea solstițiului de vară a fost înlocuită de celebrarea botezului Sfântului Ioan Botezătorul. Astfel, focurile de tabără au căpătat numele de „Focurile Sfântului Ioan”, iar plantele culese în această zi pentru proprietățile lor terapeutice au căpătat numele de „Plantele Sfântului Ioan”.

Pentru unele civilizații, anul era împărțit în două de către cele două solstiții, cel de iarnă și cel de vară.

Pe durata festivitățile oamenii dansau și făceau previziuni in ceea ce privește dragostea, care ar putea ajuta în cunoașterea viitorului. Oamenii citeau semnele în flori,  în apa din fântâni, mușetel, soc etc. în liniște deplină. De asemenea, oamenii credeau că cei prezenți la această celebrare din timpul nopții vor trăi fericiți și vor fi prosperi pe parcursul întregului an.

Fetele aruncau coronițe de flori în râu, coronițe pe care fetele le făceau din flori și ierburi magice,la care atașau lumânări. În timpul ceremoniei fetele cântau și dansau, aruncând în același timp coronițele de flori în valurile unui râu sau pârâu. Mai departe, băieții, care aveau o înțelegere secretă cu fetele, sau bazându-se pe noroc, așteptau, lângă malul râului, coronițele de flori pe care apoi încercau să le prindă. Cel care reușea, se întorcea la grupul grupul de fete care sărbătorea pentru a găsi proprietarul coroanei. Aruncarea coroanei de flori a fost asociată unor credințe relevante legate de fete. Dacă coroana era prinsă de către un burlac, însemna că aceasta urma să se căsătorească numaidecât. Dacă coronița plutea în derivă, fata urma să se căsătorească cu cineva, dar nu prea curând. În cazul în care coronița ardea, se scufunda sau se agăța în stuf, fata ar fi urmat să se căsătorească târziu. Dacă băiatul era capabil să scoată coroana alesei inimi sale, el ar fi putut să o invite la o plimbare și să caute flori de ferigă.

Legendele florilor de ferigă sunt cunoscute din folclor, dar în unele regiuni sunt încă prezente. Acestea relatează povești despre mulți oameni care au rătăcit prin păduri și mlaștini, în încercarea de a găsi o floare magică, floarea de ferigă. Aceasta conferă bogăție, putere și înțelepciune, și este vizibilă doar cât ai clipi din ochi. Conform convingerilor cehilor și germanilor, cel care găsește floarea de ferigă ar trebui să caute comori în pădurea întunecată. Potrivit francezilor - acesta ar trebui să caute comoara pe cea mai înaltă culme din zonă. Conform rușilor după ce a cules floarea, cel care a găsit-o trebuie să-l arunce în aer cât de sus posibil și să caute comoara acolo unde a căzut floarea.

În unele regiuni, oamenii credeau că de la echinocțiul de primăvară la solstițiul de vară nu se putea înota în râuri sau lacuri în timpul zilei, în timp ce înotul după lăsarea întunericului sau înainte de răsări ar fi tratat o varietate de dureri, pentru că apa este un element curativ aparținând lunii. Destul de curios, conform convingerilor oamenilor existau monștri și alți demoni în apă care ar fi așteptat pe cei dornici să înoate înainte de noaptea corespunzătoare solstițiului de vară. Numai după celebrarea solstițiului de vară apele deveneau sigure. Ulterior, aceste convingeri au fost reflectate în practici religioase precum binecuvântarea apei în ajunul Sfântului Ioan  (23-24 iunie).  Prin această practică se alungau spiritele rele și se deschidea o perioadă în care oamenii puteau înota în siguranță.

Ca mai în toată Europa, în România încă mai există tradiția de a face focuri de tabără și de a cânta la bucium în locurile cele mai înalte din localitatea cu pricina, pentru a lumina cerul și pentru a alunga duhurile rele. În jurul acestor focuri, omenii dansează și aruncă plante aromate în foc pentru a îndelunga eventualele necazuri.

În data de 24 iunie, românii celebrează Sânzienele, o tradiție dedicată iubirii și fertilității.

Sânzienele își au originea într-un cult roman pentru zeița Diana, numele de Sânziana , așa cum este cunoscută în Ardeal, provenind de la „Sancta Diana”, iar în regiunile Muntenia și Oltenia sărbătorindu-se Drăgaica, după numele slav.

Conform legendelor , sânzienele sunt niște fete de o frumusețe rară, care trăiesc în paduri sau pe câmpii, se prind în horă și dau puteri magice plantelor.

Unii specialiști sunt de părere că sărbătoarea își are originea într-un cult geto-dacic străvechi al soarelui, în acest sens sânzienele prinzându-se în horă, un dans efectuat în cerc, cununa Sânzienelor fiind o coroniță, iar tinerii aprind focuri care „să lumineze cerul”.

Această zi este considerată a fi momentul cel mai bun pentru culegerea plantelor de leac, în acest sens pe parcursul nopții, femeile culeg flori și plante pe care le vor folosi contra bolilor.

Dacă în această zi sunt sărbătorite cum se cuvine, aceste zâne devin bune și binecuvântează cuplurile căsătorite cu copii, fac culturile să fie bogate, însănătoșesc bolnavii și ajută la înmulțirea animalelor. În schimb, dacă oamenii nu le sărbătoresc, acestea denin zâne rele, cunoscute în popor ca și iele.

Ielele sunt descrise a fi niște fecioare zânatice, cu putere mare de seducție și cu puteri magice. Acestea trăiesc în păduri sau în peșteri, iar noaptea la lumina lunii, dansează rotindu-se în horă în locuri retrase, goale, cu părul despletit și cu clopoței la picior. Legendele spun că cine le vede rămâne fără glas sau înnebunește.

Sărbătoarea Sânzienelor se manifestă printr-o multitudine de ritualuri, menite sa asigure recolte bogate și fertilitatea. La baza acestor ritualuri stau florile culese de pe câmpuri și împletite în formă de cerc pe care fetele le vor pune în case, pe porți , la ferestre sau chiar pe ogoare, toate acestea pentru a ocroti casa și gospodări, pentru a aduce noroc, sănătate și belșug.

Pentru a afla dacă se vor căsători curând, fetele aruncă aceste coronițe pe casă. Cele care vor rămâne acolo pentru timp îndelungat prevestesc măritișul apropiat.

Pentru a-și visa viitorul soț, fetele dorm în Noaptea de Sânziene cu un buchețel de flori sau cu busuioc sub pernă.

Un alt ritual este cel al spălării cu rouă, care trebuie adunată în zori de pe plante, în locuri necălcate, pe o pânză albă care va fi stoarsă într-o oală nouă. Bătrânele care se ocupă de asta au grijă ca după ce au cules roua să nu se întâlnească cu nimeni și să nu vorbească în drumul lor către casă. Cu această rouă se spală fetele tinere care vor să se mărite repede și femeile măritate pentru a fi iubite de către soți și să nască copii frumoși și sănătoși.

De asemenea, îndrăgostiții ce se scaldă împreună în râu sau în mare se vor iubi toată viața.