Nașterea și botezul

Primul și cel mai important eveniment din viața unui om este nașterea. Acesta a căpătat, pretutindeni în lume o semnificație specială, astfel oamenii apărând obiceiuri la care iau parte atât familia cât și întreaga comunitate. Există multe tradiții care s-au pierdut de-a lungul timpului, însă există în continuare tradiții și obiceiuri ce se păs­trează cu sfințenie.

În România, casele fără copii sunt consi­derate a fi pustii. Copii erau considerați ave­rea sufletească a familiei, dar și o împlinire socială a familiei, tinerii căsătoriți atingeau statutul de oameni așezați ca lumea doar după ce aceștia deveneau părinți.

Femeia însărcinată și viitorul prunc au ca protectoare pe Fecioara Maria, iar cea care oficia ritualul nașterii și botezului era moașa. Din momentul în care moașa era chemată să ajute, cuvântul acesteia era lege pentru femeia gravida și familia acesteia.

În mod tradițional femeile gravide erau oprite de la muncile grele și erau sfătuite să poarte îmbrăcăminte şi încălţăminte co­modă, să nu bea alcool, să nu se mire prea mult că va naşte copil fricos, să nu fure flori sau alte lucruri pentru că vor rămânea im­primate pe corpul copilului, să nu lovească câinii şi pisicile cu piciorul că va naşte copil păros.

Existau interdicții și în ceea ce privește mâncarea, fiindu-le recomandat să nu mănânce carne de capră şi de găină ca să nu nască copii cu „pielea de găină”, să nu mănânce peşte de la Ignat până la Crăciun ca să nu nască copii morţi, să li se ofere mâncarea la care aceasta poftește pentru a nu avorta, iar primele fructe dintr-un pom să fie oferite unei femei gravide pentru ca acel pom să fie roditor.

Pentru a avea parte de o sarcină ușoară, femeia nu trebuia să stea în loc, și să lucreze ca să dea naștere unui copil harnic. Din timp părinții pregăteau toate cele necesare nou născutului: hăinuţe, copaie de scăldat, leagăn etc.

Până nu demult, la naștere femeile erau asistate de moașe, femei iscusite în rându­ielile nașterii. Moașa era considerată pe alocuri ca neam, legat de familie. Acestea erau răsplătite cu produse din gospodărie, precum carne, ouă, lapte și produse lactate etc. și foarte rar cu bani.

Când femeia intra în durerile facerii era chemată moaşa. Toţi membrii familiei aș­teptau în altă camera sau afară rugându-se ca naşterea să fie uşoară.

Moaşa era cea care îi dădea primele în­grijiri copilului: îi tăia buricul şi îi făcea prima baie.

În apa pentru prima baie a noului născut, în mod tradițional se pun în aceasta:

• Busuioc ca să fie atrăgător copilul, mai ales dacă este fată
• Lapte dulce ca să aibă pielea albă și moale
• Grâu să fie cinstit
• Mărar să fie plăcut ca mărarul în bu­cate
• Mentă și mușețel să crească ușor și să fie sănătos
• Măciulii de mac ca să doarmă bine
• Semințe de cânepă ca să crească iute
• Pene ca să fie ușor ca pana
• Petale de trandafir pentru a avea fru­musețea trandafirului
• Apa sfințită (agheasmă) să fie copilul curat ca aceasta și ferit de rău
• Ouă ca să fie sănătos și plin ca oul care trebuie să rămână întreg, mama co­pilului urmând să-l pună în apa de baie din a doua zi
• Bani de argint pentru a avea o viața plină de belșug

După baie, moașa scote banii din copaie, și conform tradiției se duce și aruncă apa la rădăcina unui măr sau păr pentru ca noul născut să crească frumos și sănătos precum pomul respectiv.

Există tradiția ca noului născut să i se lege o ață sau o fundă de culoare roșie, pen­tru ca acesta să fie protejat de deochi.

După naștere, femeia este considerată lăuză timp de șase până la opt săptămâni, când i se face o rugăciune de curățire în ca­drul bisericii. Până atunci femeia nu avea voie să meargă la biserică sau să lucreze.

Orice străin care intra în casă trebuia să lase bani sau cadouri pentru somnul copi­lului.

Pentru poporul român, botezul creștin este deosebit de important, un act fără de care nici nu se poate concepe existența umană.

Numele de botez al copilului era hotărât înainte de naștere după sfinții bisericii. În cazul în care copilul se îmbolnăvea, acestuia i se schimba numele, obicei care odată cu timp s-a pierdut.

În Biserica Ortodoxă, botezul se săvâr­șește la 40 de zile de la nașterea copilului. Nașii sunt cei care garantează credința no­ului născut, după botez copilul fiind încre­dințat de aceștia părințiilor. Astfel, nașii sunt considerați părinții spirituali ai copi­lului.

În timpul slujbei botezului, nou născutul este scufundat în cristelnița cu apă. În acest sens, este reamintit botezul lui Iisus Hristos în Iordan, apa fiind unul dintre mijloacele de purificare alături de foc și pământ.

Ultimul act din cadrul botezului este constituit în oferirea de lumânări aprinse nașului prin adresarea cuvintelor de către preot: „Primește lumânarea aprinsă și în neprihănire păzește botezul tău: Ține po­runcile lui Dumnezeu, ca atunci când stăpâ­nul va veni la nuntă, să poți alerga în întim­pinarea lui, împreună cu toți sfinții, la ospă­țul ceresc și să trăiești în vecii vecilor”.

Acest act este explicat prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Altădată erați întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul; umblați ca fii ai luminii!”. (Efes. V, 8). Botezul se încheie cu urarea de binecu­vântare: „Mergi în pace și Domnul să fie cu tine”.

După botez are loc un ospăț în cinstea acestui eveniment, la care sunt invitați nașii, rudele, vecinii și prietenii.

Obiceiurile legate de naștere se termină cu tăierea moțului și cu ruperea turtei dea­supra capului copilului, tradiție ce are loc la un an de la nașterea copilului. În această zi, copilul va alege unul din obiectele așezate pe o tavă care îi vor predestina viitoarea profesie.

Familia este baza societății. Astăzi, în Polonia, familia încă funcționează pe mo­delul patriarhal. Tații sunt cei care decid cu privire la soarta familiei, aceștia sunt cele mai importante persoane, ghidând familia, iar opinia lor ar trebui să fie respectată. Nașterea unui copil nu s-a schimbat de-a lungul anilor. Acesta a fost întotdeauna și va rămâne un eveniment important.

Oamenii vin și îi felicită pe noii părinți. Rudele și prietenii vizitează o nouă familie. Cu mulți ani în urmă vizitele de multe ori se transformau într-o sărbătoare zgomotoasă, mai ales în cazul în care a venit pe lume un băiat.

In zilele noastre e la fel, după nașterea copilului, noul tatăl sărbătorește acest mo­ment important cu colegii și prietenii lui.

Chiar după naștere, părinții de multe ori agățau la cărucior sau pătuț o fundă roșie, pentru a feri copilul de farmece. Când vine vorba de alegerea unui nume, în urmă cu mulți ani, oamenii alegeau numele care erau sărbătorite în ziua nașterii, vizând ni­velurile joase din societate.

Nume puțin cunoscute erau omise, pă­rinții alegând numele de sfinți al cărui cele­brare în calendar era cel mai aproape de nașterea copilului. Uneori, un preot dădea numele copilului, chiar și împotriva voinței părinților.

Mica nobilime urma mai degrabă tradiția familiei, adesea fiul moștenind numele ta­tălui sau bunicului său. În zilele noastre oamenii nu acordă atenție tradițiilor de familie.

Cu toate acestea părinții le pun copiilor lor nume populare cu mulți ani în urmă. În 2013, cele mai populare nume de fete au fost: Lena, Julia, Zuzanna, Maja, Amelia, Oliwia, Zofia, Antonina.

Când vine vorba de nume de băieți, cele mai populare au fost: Jakub, Kacper, Szymon, Filip, Jan, Stanisław.

Un obicei important legat de naștere, este botezul, din cauza faptului că polonezii sunt o națiune catolică.

În general, botezul are loc până la împli­nirea unui an a copilului. În biserica se află o slujbă specială, în care copilul primește nu­mele. Botezul eliberează omul de păcatul original, fiind o condiție pentru a primi res­tul de taine în viitor.

În timpul botezului nașii sunt prezenți. Ei sunt, de obicei, membri ai familiei sau prie­teni. În trecut, oamenii se credea că de la nași copilul moștenește anumite caracteris­tici, așa că aceștia erau aleși cu grijă, ținându-se cont și de averea și rangul social al nașilor.

În Polonia nu sunt atât de multe tradiții și obiceiuri legate de naștere, dar sunt multe superstiții legate de sarcină.

Dacă să credem în ele sau nu, toată lu­mea ar trebui să decidă. Vă prezint câteva dintre ele în cele ce urmează:

• În cazul în care o femeie însărcinată s-a speriat și a atins o anumită parte a cor­pului, cum ar fi fața, capul, mâna, copilul va avea semn din naștere în această parte.
• Nu ar trebui să refuzi cererile unei fe­mei gravide, deoarece poți fi mâncat de șoareci.
• Dacă o femeie studiază în timpul sarci­nii, copilul va fi înțelept.
• Vopsirea părului în timpul sarcinii este interzisă, deoarece copilul va avea părul roșu.
• Este interzisă trecerea pe sub o scară sau frânghii, deoarece copilul va avea cordonul ombilical în jurul gâtului. Pentru același motiv gravidele nu ar trebui să poarte colier sau pandantiv.
• Nu priviți prin vizorul ușii, deoarece copilul va avea un ochi cruciș.
• Dacă gravida suferă de arsuri gastrice, înseamnă că pe capul copilului apare pă­rul.
• O gravidă nu ar trebui să împartă ali­mente, deoarece după naștere poate avea insuficient lapte.
• Dacă gravida are grețuri în timpul se­rii va avea un băiat, iar în timpul dimineții va avea o fată.
• Dacă burta este mai mare în partea superioară gravida va avea un băiat, dacă e mai mare în partea inferioară, va avea o fată.
• Dacă pe fața gravidei au apărut pis­trui, va naște o fată.
• În cazul în care o femeie gravidă de­vine mai frumoasă va naște un băiat. Fata ia frumusețea mamei sale.
• Apetitul pentru alimente dulce e semn că va da naștere unei fete, iar ape­titul pentru acru și picant e semn că va da naștere unui băiat.
• Atingerea burții unei gravide aduce no­roc.

Nunta

Nunta reprezintă unul dintre ritualurile de trecere din viața oamenilor. Acest ritual are menirea să oficializeze relația unui cuplu prin întemeierea unei familii bazată pe dra­goste și înțelegere.

În România a existat până nu demult anumite obiceiuri premergătoare nunții. Unul dintre acestea era pețitul, care consta prin discuția purtată de părinții fetei cu bă­iatul care s-a hotărât să se căsătorească cu aceasta. Adesea, băiatul era însoțit de către părinți în această discuție. După această discuție care stabilea anumiți parametrii pentru nuntă cum ar fi data și modul de desfășurare al nunții, avea loc o petrecere sau un ospăț în cinstea viitorului celor doi care s-au hotărât să își unească destinele.

Nu demult, în România, înainte de fie­care nuntă, părinții stabileau zestre atât pentru fată, cât și pentru băiat. Zestrea oglindea statutul social al familiei.

Conținutul zestrei era diferit de la caz la caz. Pentru fată se dădeau în general ani­male (vacă, oi, porc, păsări etc.), mai multe parcele de pământ, saci cu cereale, bani și lada de zestre în care erau puse țesături. Băiatul trebuia sa aibă casă, pământ, căruță cu boi, animale și bani.

Cu decenii în urmă nunțile se făceau numai duminica, ținând adesea două sau trei zile. Astăzi în mod obișnuit, nunțile se fac sâmbăta.

În seara dinaintea nunții tinerii din par­tea mirelui și a miresei împodobesc șase brazi cu ghirlande de hârtie, zurgălăi, nă­frame, panglici tricolore. Aceștia se duc pe la casele miresei, mirelui și nașilor, unde vor fi legați câte doi brazi în poartă sau ușa casei. Tinerii petrec în fiecare dintre aceste case, ei vestind în acest fel nunta ce va avea loc. Brazii rămân în fața casei până ce se vor usca. Bradul este simbolul vigorii şi al tine­reţii; împodobirea lui simbolizează viaţa „îmbelşugată” a viitoarei familii.

La orice nuntă, cele mai importante per­soane din alaiul de nuntași sunt mirii. Aceș­tia își aleg nașii, părinții sufletești care va sprijini noua familie în încadrarea în comu­nitate și care îi vor ajuta atunci când vor avea nevoie. Părinții mirilor au un rol deo­sebit în buna desfășurare a nunții.

Bărbieritul mirelui este un obicei care se desfăşoară în paralel cu îmbrăcatul miresei. Un prieten apropiat al mirelui îl bărbiereşte în mod simbolic. Aşezat pe un scaun, cu bani sub picior, mirele nu trebuie să-l lase pe lăutar să-i ia banii. Bărbieritul mirelui re­prezintă un simbol al pregătirii băiatului pentru nuntă. Obiceiul se pare că avea o semnificaţie ritualică inițiatică, ultima dintr-un lung şir de iniţieri la care era supus băia­tul în cursul deveniri sale ca bărbat.

 Îmbrăcatul miresei este un alt obicei în care naşa, împreună cu mama miresei şi prietene apropiate ajută mireasa să se îm­brace, pentru ca la sfârşit, naşa singură îi leagă voalul şi coroniţa. Se desfăşoară în acelaşi timp cu bărbieritul mirelui şi simboli­zează pregătirea fetei pentru nuntă. În tre­cut la acest ritual puteau lua parte mai multă lume din partea miresei.

După pregătirea miresei, cei prezenți dansează hora miresei acasă la mireasă, prilej cu care soacra mică împarte diferite cadouri naşilor, socrilor şi, uneori, rudelor apropiate.

Naşa comandă şi plăteşte o turtă împo­dobită cu diverse ornamente, comestibile sau nu, diferite împletituri şi alte forme. În mod simbolic, turta este ruptă deasupra ca­pului miresei şi este dată spre consum invi­taţilor. Se spune că aduce noroc celor care mănâncă din ea. Obiceiul se păstrează din vremea Romei antice.

Apoi alaiul de nuntași se îndreaptă spre Oficiul Stării Civile unde mirele și mireasa vor semna actele în urma cărora vor deveni soț și soție. După semnarea actelor va avea loc slujba în cadrul bisericii.

În Biserica Ortodoxă, slujba cununiei în­cepe cu cântarea Psalmului 127: „Fericiți toți cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile Lui. Rodul muncii mâinilor tale vei mânca. Fericit ești; bine-ți va fi. Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale; fiii tăi ca niște vlăstare tinere de măslin, împreju­rul mesei tale. Iată, așa se va binecuvânta omul, cel ce se teme de Domnul. Te va binecuvânta Domnul din Sion și vei vedea bunătățile Ierusalimului în toate zilele vieții tale. Și vei vedea pe fiii fiilor tăi. Pace peste Israel.”

Taina Cununiei este slujba în cadrul căreia omul este încununat cu mărire și cinste,fiind ridicat la rangul de împărat al întregii făpturi și devenind cu adevărat om deplin. Referindu-se la cei doi miri, preotul îi cere Domnului: „Unește-i pe dânșii într-un gând; încununează-i într-un trup; dăruiește-le lor roada pântecelui, dobândire de prunci buni."

Apoi, preotul ridică coroanele și îi închină pe cei doi miri ce aleg să își unească sufletele din dragoste. Atingând cu fiecare coroană fruntea fiecăruia dintre cei doi și amintind de amândoi la așezarea acesteia pe capul mirelui, respectiv a miresei. Preotul evidențiază faptul că pe capurile lor mirii poartă o coroană care este într-un fel și a celuilalt, fiecare poartă coroana sa, întrucât e unit cu celalalt. În iubirea dintre miri stă coroana și mărirea fiecăruia.

Coroana simbolizează mărirea și cinstea. În acest fel, mirii sunt măriți de Dumnezeu și de ceilalți oameni. Aceasta constă în fide­litatea și iubirea dintre cei doi, în jertfirea unuia pentru celălalt, și în asumarea res­ponsabilităților necesare vieții de familie.

După încununarea celor doi miri preotul le rostește:

"Mărit să fii, mire, ca Avraam, binecu­vântat să fii ca Isaac, să te înmulțești ca Iacov, umblând în pace și lucrând în drep­tate poruncile lui Dumnezeu”. Primul model dat bărbatului este Avraam, puternicul întru credința și tatăl care, pentru ascultarea față de Dumnezeu, nu și-ar fi cruțat nici măcar unicul său fiu. Slăvirea bărbaților este ca a acelor mari suflete, credincioase și cu frică de Dumnezeu.

Iar miresei îi spune următoarele: „Și tu, mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te vese­lești la Rebeca, să te înmulțești ca Rahela, veselindu-te cu bărbatul tău și păzind rân­duielile Legii, că așa a binevoit Dumnezeu.”

Slujba se încheie cu declararea celor doi ca fiind soț și soție.

După slujbă nuntașii vor petrece în cadrul unui restaurant până a doua zi de dimineață. Petrecerea e una plină de veselie și de voie bună.

Specific românilor este obiceiul numit „furatul miresei”. Se presupune că mirele nu trebuie să aibă ochi decât pentru mireasa lui, însă unii glumeţi profită de nea­tenţia mirelui şi fură mireasa. Mirele este dator să o caute sau să o răscumpere. În unele zone, răpitorii au datoria de a nu lăsa mireasa pe jos, ea trebuie purtată numai în braţe. De multe ori, spre hazul invitaţilor, mirele este pus să îndeplinească anumite sarcini.

Un alt obicei este cel al aruncatului buchetului. În acest sens, mireasa se întoarce cu spatele la grupul de fete tinere, nemăritate, şi aruncă la întâmplare buche­tul. Fata care-l prinde este cea care se va mărită prima.

Nunta continuă și a doua zi, atunci când nuntașii sunt invitați la ciorba de potroace.

Căsătoria și nunta sunt conectate cu multe tradiții și superstiții.

În prezent, în Polonia pregătirile pentru nuntă biserică și petrecere încep devreme, chiar cu doi ani înainte de ceremonie. Totul trebuie să fie planificat cu grijă.

Ceremoniile de nuntă sunt diferite în funcție de fiecare regiune a Poloniei. Fiecare dintre viitorii soți se pregătește pentru această zi în propria casă. Apoi, mirele merge cu familia sa la casa miresei.

Înainte de a merge la biserică, familia, domnișoara de onoare și cavalerul de onoare se întâlnesc în casa miresei. Părinții îi binecuvântează pe mireasă și mire, și pun bani în încălțămintea acestora, să nu rămână fără bani în noul mod de viață.

În unele regiuni ale Poloniei, în drumul spre biserică poate fi blocat de „porți”. Vecinii, colegii sau prietenii miresei și mirelui blochează drumul lor. Mașina cu cuplu poate pleca mai departe după ce mirele le dă de băut acestora.

Cu mulți ani în urmă, mirele intra primul în biserică împreună cu mama sa și cava­lerul de onoare, iar mireasa intra cu tatăl ei. În zilele noastre, tinerii intră împreună cu domnișoara de onoare și cavalerul de onoare.

Femeile trebuie să rămână pe partea dreaptă a bărbatului. Tânărul cuplu așteaptă, de obicei, venirea preotului în cântatul corului. În biserică, ei își spun un jurământ de căsătorie și schimbă veri­ghetele.

Când tinerii căsătoriți părăsesc biserica, invitații aruncă cu orez sau monede, sim­bolul prosperității în căsnicie. Cine (mireasa sau mirele) va colecta mai multe monede va conduce acasă.

După slujba religioasă, nuntașii le doresc toate cele bune, le oferă flori și mici cadouri. Ordinea urărilor este importantă. În primul rând, mireasa și mirele își schimbă urări, apoi cavalerul de onoare și domni­șoara de onoare, părinții, bunicii, rudele și prietenii. Mașina proaspăt căsătoriților pleacă prima, iar alaiul de nuntași după aceștia.

După sosirea la restaurant, mireasa și mirele sunt întâmpinați de către părinții lor, după obiceiul polonez vechi, cu pâine și sare. Mama miresei întreabă, „Ce alegi: pâi­nea, sarea sau mirele?” Iar mireasa ar trebui să răspundă: „Pâinea, sarea și mirele să lucreze pentru ele”.

Mirii trebuie să bea un pahar de vodcă sau de apă și să arunce paharele pe spate pentru a le sparge. Apoi, mirele poartă mireasa peste pragul restaurantului și intră împreună în sala unde va avea loc petre­cerea cu ocazia nunții.

Petrecerea începe cu urarea de sănătate și fericire pentru mire și mireasă. Oaspeții se așează la locurile lor în jurul mesei, astăzi fiind foarte popular să găsesc numele scris pe o plăcuță. Domnișoara de onoare stă alături de mireasă, iar cavalerul de onoare alături de mire.

Petrecerea începe cu cina, urmată de primul dans al mirelui cu mireasa, după care alte persoane se alătură. Dansurile variază cu mâncatul, diverse urări, cântece și con­cursuri organizate de trupă. Înainte de miezul nopții, oaspeții fură pantofii mirelui și miresei.

În tradițiile poloneze este o parte „Oczepiny”, în care cuplul se află în mijlocul sălii. Cuplul este acompaniat de cântece vesele. Mirele trebuie să răscumpere pantofii săi și pantofii miresei. În schimbul pantofilor, oaspeții primesc daruri (de obicei, alcool), dar și ei trebuie să facă ceva (de exemplu: să cânte, să danseze etc.).

În jurul miresei se adună un cerc al tutu­ror fetelor nemăritate. Mireasa închide ochii și aruncă voalul pe spatele. Fata care îl va prinde, se va căsători în curând. Situația este similară cu mirele, acesta aruncând cravata. Burlacul care prinde cravata, se vor căsători în curând. În acest fel, în timpul nunții apare „nou cuplu”, care va avea ocazia primului dans împreună.

După „Oczepiny”, invitații înmânează cadouri mirelui și miresei. Tortul de nuntă apare mai târziu în hol. Mirii taie tortul împreună, ei mănâncă prima felie și apoi își servesc părinții și pe ceilalți invitați.

Apoi mireasa și mirele le mulțumesc părinților lor pentru toate eforturile depuse în creșterea lor, și pentru tot ajutorul și dra­gostea lor. Părinții primesc, de obicei, cado­uri și flori de la copiii lor și dansează cu ei.

Restul nunții este legată de dansuri și voie bună. La nuntă apare de multe ori așa-numita „masa fermă”, care include castra­veți murați, untură, mezeluri, alcool prepa­rat în casă și pâine de fermă.

Mireasa și mirele își la revedere de la toți invitații și îi invită pentru a doua zi - „Poprawiny”.

În Polonia, nunțile au loc de obicei sâm­băta, în timp ce „Poprawiny” duminica.

De pregătirile pentru nuntă și ceremoni­ile sunt legate unele superstiții, cum ar fi:

• Luna în care are loc nunta trebui să conțină litera „R” în numele său.
• Rochia de mireasa ar trebui să in­cludă: ceva nou, vechi, alb, albastru, îm­prumutat.
• Mireasa ar trebui să cumpere o ro­chie de mireasa doar în compania mamei sale sau a prietenul ei.
• Pantofii miresei ar trebui să fie „com­pleți”. Expunerea degetelor de la picioare sau a călcâielor vor aduce ghinion.
• Mirele nu o poate vedea pe mireasă îmbrăcată în rochie mai devreme decât în ziua nunții.
• Cuplul nu ar trebui să încerce inele de nuntă înainte, poate aduce ghinion.
• Ploaia din timpul nunții este conside­rată a fi o profeție de abundență și bogă­ție. O furtună urmată de un curcubeu simbolizează noroc.
• Domnișoara de onoare ar trebui să fie necăsătorită.
• În drumul spre biserică nu trebuie se întoarcă.
• În drumul spre altar, mireasa și mirele ar trebui să fie atenți să nu se potic­nească, poate aduce unele probleme în noul drum al vieții
• Punerea inelului pe degetul mijlociu (chiar și din greșeală) simbolizează trăda­rea.
• Sărutul sensibil după jurământ simboli­zează fidelitatea și onestitatea în noua viață.
• Prima persoană care urează cuplului ar trebui să fie un bărbat, cavalerul de onoare.
• Printre persoanele care fac urări ar trebui să fie un străin, va asigura fericirea în căsătorie.

Cultul morților

În România, obiceiurile legate de moarte și înmormântare dezvăluie o viziune foarte veche în ceea ce privește comunicarea din­tre omul viu, strămoșii morți și natură. S-a constatat că tradițiile funerare românești sunt mai vechi decât alte obiceiuri, fiind conservate de pe timpul romanilor. În cre­dința populară, sufletul omului continuă să trăiască și după moarte, existând obiceiuri care au menirea să îi ușureze despărțirea de lumea aceasta și de a-l călăuzi spre lumea celor morți.

Trecerea în lumea de dincolo se reali­zează cu voia lui Dumnezeu. Aceasta se rea­lizează odată cu intrarea preotului în casa celui decedat sau atunci când se trag clopo­tele în biserică. Despărțirea este ușurată de lumânările aprinse de toți cei care vin să își ia rămas bun de la decedat. Există credința că sufletul celui decedat stă în preajma casei unde a locuit până la 40 de zile.

Bătrânii așteptau cu resemnare moartea, ca o lege a sorții și spuneau „cu o moarte toți suntem datori”. Cei care erau chinuiți de boli incurabile și neputincioși se rugau să vină Moartea să îi ia ca să nu îi mai împo­văreze pe cei ai casei.

La sat, bătrânii îşi pregăteau din timp hainele cu care urmau să fie înmormântaţi, de obicei haine de sărbătoare, păstrate cu grijă şi le spuneau celor apropiați să fie îm­brăcaţi cu ele. Unii chiar îşi făceau sicriu sau îşi pregăteau scândurile necesare realizării lui. De asemenea încercau să lase rânduială în moştenire, spuneau celor apropiaţi dorin­ţele privind mormântul şi înmormântarea. Cei rămaşi în viaţă se străduiau să le înde­plinească întocmai dorinţele celui decedat.

Cel care se apropie de moarte, se spove­deşte şi se împărtăşeşte, iar dacă boleşte multă vreme îşi cheamă vecinii ca să le ceară iertare iar aceştia răspund „Dumnezeu să te ierte şi să ne ierte şi pe noi toţi”.

Este arhicunoscută credinţa că moartea este prevestită de anumite semne venite din natură, animalele şi păsările având această putere.

În acest sens cântatul bufniței aproape de casă, cântatul cucului, răgetul vacii, urle­tul câinelui țin să prevestească moartea unei persoane din curte sau dintre rudele acestei familii.

De asemenea, visele pot prevesti moar­tea, vise în care:

• îţi cad dinţii şi sângerezi şi îţi pare rău de ei;
• morminte, gropi, arături, surpări;
• haine negre, ape tulburi, case dărâ­mate, prune, animale sălbatice;
• Cai care se îndreaptă către tine;
• Struguri negri simbolizează atât moar­tea, cât și faptul ca plângi mult;
• O persoană decedată cu care vorbeşti sau care te cheamă la ea e semn de ploaie, dar şi de moarte.

Când omul este aproape să moară, cei din casă încearcă să nu strige, să nu facă zgomote ca să nu îl trezească și să îl chinuie pentru încă o zi sau două. Îi aprind o lumâ­nare pe care i-o pun în mâna dreaptă sau lângă cap.

Se crede că cei care mor în ziua de Paşti sau în Săptămâna Mare sunt primiţi direct în rai fără să treacă pe la judecata de apoi, pentru că în această perioadă porţile raiului sunt deschise pentru creştini.

După ce omul „şi-a dat sufletul” familia îndurerată închide ochii mortului şi începe pregătirile pentru priveghi și înmormântare. Sunt acoperite sau întoarse oglinzile cu faţa către perete, tablourile, cu excepţia icoa­nelor sunt luate de pe pereţi, uşile şi feres­trele se ţin închise, bărbaţii umblă cu capul descoperit.

Vestea că a murit cineva se realizează prin tragerea clopotelor de trei ori pe zi. Pentru un om matur se trag clopotele mari, iar dacă e copil se trag doar clopotele mici.

După ce decedatul este îmbălsămat, acesta este îmbrăcat în hainele cele mai bune, iar la încălțăminte nu i se fac noduri pentru a nu fi legat de această lume și pen­tru a putea trece „vămile”. Apoi decedatul este pus în sicriu cu mâinile împreunate pe piept ca pentru rugăciune. În mână i se pune un ban ca să plătească vămile.

Câtă vreme este mortul în casă nu se lucrează decât ce e necesar pentru înmor­mântare.

Priveghiul ţine îndeobşte două nopţi de la lăsarea serii până dimineața. Cei care vin la priveghi la intrarea în casă privesc către mort şi zic „Dumnezeu să-l ierte” iar cei din casă răspund „Să-l ierte Dumnezeu” sau „Dumnezeu să-l odihnească”. Rudele şi prie­tenii sunt conduse de cei ai casei lângă sicriu. Femeile bocesc și rostesc formule în versuri cunoscute sau improvizează din elemente care îi sunt familiare din relația cu cel decedat. După ce nu mai pot plânge încep să povestească despre cel răposat.

În cea de-a treia zi după moarte, de regulă la amiază, începe slujba de înmor­mântare. Se aduc de la biserică: praporii (steaguri bisericești), sfeşnicele purtate de cei cu care s-au înţeles cei ai casei. La fie­care prapor şi la sfeşnic se puneau colaci şi câte un prosop ţesut la război.

După o scurtă slujbă în casă, patru per­soane vor scoate sicriul cu mortul în curte și vor porni spre biserică. Cei care rămân acasă, mătură casa, iar gunoiul şi aşternutul mortului este dus în grădină şi i se dă foc. Direcţia fumului se zice că arată unde se duce moartea.

În curte i se face „dezlegarea” (prohodul) care se termină cu predica. La sfârşit oame­nii merg să-i dea ultima sărutare: îşi fac cruce şi sărută crucea aflată pe icoana de pe pieptul mortului lăsând câţiva bănuţi, în or­dine, întâi bărbaţii apoi femeile, întâi cei veniţi mai de departe apoi cei din sat şi rudele apropiate.

Pe ultimul drum pe care decedatul îl par­curge de acasă la biserică și de la biserică la cimitir se fac 12 opriri când se citeşte câte o evanghelie, în unele sate se face oprirea numai la intersecţii, la troiţe şi în faţa bise­ricii.

Se ia crucea şi icoana de pe pieptul mor­tului, florile şi se închide sicriul, moment dramatic în care cei mai mulţi izbucnesc în lacrimi. Începe bocirea mortului.

Apoi, se dau peste sicriu colaci şi lumină: lumânarea ca să lumineze calea sufletului spre rai iar colacii pentru ca sufletul răpo­satului să treacă mai uşor prin vămi.

După ce groapa a fost astupată are loc pomenirea decedatului. În acest sens preo­tul ţine în mână vasul cu prescură şi rudele decedatului sau se ţin de haine şi se roagă pentru iertarea păcatelor celui răposat. După rugăciune sătenii sărută crucea şi iau o bucăţică de prescură şi o lumânare.

După înmormântare, rudele și prietenii răposatului sunt invitați la pomană, unde cei prezenți vor mânca și bea în amintirea celui decedat.

În satul tradiţional întreg cursul anului este caracterizat de obiceiuri în legătură cu cultul strămoşilor. Astfel, pe lângă slujbele creştin-ortodoxe de pomenire la 3 zile, 9 zile, 6 săptămâni, 6 luni, un an, și în fiecare an până în cel de-al 7-lea an de la moartea persoanei dragi, mai erau sâmbetele, înce­putul posturilor și anumite sărbători când se dădea de pomană sau de băut în memoria celor decedați.

Această masă, ca și toate mesele din ri­turile de trecere, reprezintă un moment al solidarității sociale a întregii comunități și semnul unei încheieri a secvenței din cere­monial. Sensul acestei mese este unirea supraviețuitorilor în fața durerii resimțite prin moartea unui membru al comunității și semnul continuării vieții individuale și colec­tive. Acest lucru pare evident când obser­văm desfășurarea mesei. Începută într-o atmosferă de tristețe solemnă, masa se termină de obicei cu veselie.

Cu mulți ani în urmă, în Polonia, înmor­mântarea a fost un pic diferită față de cum este astăzi.

În prezent, există o slujbă de înmormân­tare în biserică sau capelă, apoi merge cu corpul decedatului în procesiunea de în­mormântare la cimitir, iar apoi îngroparea propriu-zisă.

După înmormântare, familia apropiată se întâlnește în cadrul unei recepții de în­mormântare.

Cu mulți ani în urmă oamenii credeau în magia viselor. Moartea își făcea cunoscută venirea în vise. Familia sau persoana care urma să moară visa despre un hoț, dinți, mlaștini sau că atingea un mort.

Se credea că decedatul umblă în jurul ca­sei timp de trei zile și poate fi văzut de către animale. După moartea cuiva casa era în­ghețată, oameni neefectuând nicio activi­tate de uz casnic. Oglinzile erau acoperite, iar ceasurile erau oprite. Cadavrul era spălat cu apă și apoi era îmbrăcat în cel mai bun costum.

Sufletul părăsea cadavrul prin gura lui și mai târziu zbura prin horn la Judecata de Apoi.

În urmă cu mulți ani oamenii credeau că sufletul se întoarce și până în ziua înmor­mântării se uită cu atenție la corp și la în­treaga situație. Oamenii închideau ochii persoanei decedate punând monede pe pleoape.

Oamenii obișnuiau să spună că dacă do­riți să vedeți sufletul celui decedat, ar trebui să te uiți prin gaura cheii.

În momentul în care sicriul stătea în casă. Familia venea la decedat, precum și prietenii și dușmanii, toți oameni care au dorit să se împace cu el și să îl ierte. Lângă sicriul erau aprinse lumânări pentru ca sufletul să poată găsi calea spre cer. În tim­pul noaptea de veghe, erau invitați cântăreți care decideau ce rugăciuni sau bocete vor fi cântate.

Înmormântarea avea loc la trei zile după moarte. Era important să-ți iei la revedere de la decedat (chiar înainte de închiderea sicriului), cu un sărut, de obicei, în mână sau de obraz. Acest ritual nu era efectuat de femeile gravide.

Când sicriul era scos afară din casă, toate piepturile și camere au fost deschise să nu lase sufletul decedatului să se cuibărească undeva. Când sicriul era scos afară oamenii băteau de trei ori în prag sau îl coborau peste pragul, iar toate mesele și scaunele din casă erau răsturnate.

Revenind de la înmormântare, oamenii trebuiau să fie liniștiți și să nu se uite înapoi.